… aici nu e vorba nici de comemorare, nici de pios omagiu si nici macar de “cine-si uita istoria e condamnat s-o repete”. Aici e vorba pur si simplu de un reflex de supravietuire.

Supra-vietuire, da. Transcenderea starii de vietuire, fara de care vietuirea isi pierde rostul.

Fericiti cei care au apucat 21 decembrie ‘89 (si zic 21, nu 16 sau orice alta zi pana-n 22, pentru simplul motiv c-atunci s-a tras la Cluj, atunci a fost impuscat Calin Nemes, pe care-l cunosteam; dar va puteti alege singuri ziua). Nu toate generatiile au aceasta sansa, de a trai o stare de gratie. Ca individ, e posibil oricand. Dar o stare de gratie traita de o intreaga generatie deodata nu se-ntampla decat o data la cateva decenii sau, uneori, secole.

Pentru cateva ore, pentru cateva zile, am supra-vietuit cu totii. Nu de destepti sau de buni sau de frumosi, ci din instinct. Pentru cateva ore, pentru cateva zile, istoria ne-a varat pe toti, de-a valma, cu suturi in dos, intr-o stare de gratie. Pentru ca abia atunci cand esti dispus sa mori pentru ceva intelegi de-adevaratelea pentru ce traiesti. Paradoxal, la o prima vedere, de-abia disponibilitatea ratarii, a sacrificiului, iti confera masura succesului.

Am cazut din acea stare de gratie? Fara indoiala. Unii mai repede, altii mai tarziu, unii dupa cateva ore, altii dupa cateva zile, dar de cazut am cazut cu totii. Asta e si menirea starii de gratie – sa nu dureze. O prinde vietuirea din urma. Ai mirosit picioarele lui Dumnezeu, acum gata, inapoi la grijile de zi cu zi, la bucuriile si la tristetile simple.

Inseamna asta ca ne-am iluzionat atunci? C-am fost fraieri? Nicidecum! Abia atunci am fost cu adevarat – si tocmai de aceea e esential sa ne aducem a-minte. A-minte. De abia starea de gratie da rost vietuielii. In anul de gratie – observati, rogu-va, cum odinioara orice an era unul “de gratie”