21 decembrie 1989. Am examen la Istoria românilor. De câteva zile e o stare de tensiune uriaşă.Nu ştim mare lucru despre Timişoara, doar că au fost manifestaţii împotriva lui Ceauşescu şi că s-a tras, că sunt morţi, că oraşul e închis şi trenurile nu mai merg într-acolo, cei din Timişoara nu răspund la telefon...Astea cu telefonul si trenurile le ştim de la Bugarin, colega noastra din Timişoara care umblă ca naucă de câteva zile.

Ascultam Europa liberă în fiecare seară, acum parcă fără frică, toţi vorbesc despre asta, parcă nici nu mai contează dacă afla sau nu cineva. Şi acolo auzim ţipete de oameni speriaţi că se trage..."Ne omorâţi, nemernicilor" sau aşa ceva... se aude iar şi iar la radio o casetă...

Pe 20 decembrie, seara, a vorbit Ceauşescu la televizor. Ne-am strâns toţi la cineva în cameră, care avea televizor alb negru şi am aşteptat, cu speranţa că demisionează, că se schimbă ceva. Auzisem că peste tot în Europa regimurile comuniste fie erau înlăturate, fie încercau să se reformeze... În România, însă, nimic nu se întâmplase.

Ceauşescu însă anunţase doar un mare miting pentru 21 decembrie. Îi numise pe cei din Timişoara huligani şi dăduse vina pe "agenturi".

Aşa că pe 21 decembrie, plecasem pe jos spre facultate, trişti... Nu ştiu dacă aşa era, sau doar aşa simţeam eu, dar era o încordare aproape insuportabilă în jur. La fiecare frână ce scrâşnea un pic, toată lumea întorcea capul, speriată. Şi era încă multă frică, cel puţin în mine. Şi incertitudine. Şi neputinţa.

La examen mi-a picat ceva cu revoltele muncitorilor. Şi mi-au dat lacrimile şi vocea a început să-mi tremure. Profesorul, speriat, m-a oprit şi mi-a pus nota. Se purtau cu noi de parcă am fi fost nişte bolnavi, gata să reacţioneze furios la orice. Pe Bugarin o luaseră deoparte şi o încurajaseră, ceea ce ne-a speriat pe toţi şi mai tare...

Şi am plecat, tot pe