1104 morti. 3352 răniţi. Noi ne permitem acum luxul de a privi totul în date şi cifre. Alţii, nu! Pentru peste o mie de familii, 22 decembrie nu este doar o data pomenită des la ştiri înaintea sărbatorilor, ci dată la care copiii sau părinţii lor nu s-au mai întors acasă. Amintirea care le umbreşte şi le va umbri fiecare Crăciun până la sfârşitul vieţii lor. -AA+A
24 de ani Decembrie 1989-Decembrie 2013. Cu ceva timp în urmă, pe vremuri când eram pionier al României Socialiste am învăţat un cântec, prin care eram învăţat că prin anul 2000 "când nu vom mai fi copii" vom face, ne vom face visele realizabile. Mai era ceva şi cu "a doua tinereţe" şi faptul ca "vom fi meşteri iscusiţi". Din 2000, iată că au mai trecut încă 13 ani, iar cele mai multe dintre vise s-au spulberat aşa cum au trecut şi cei 20 de ani de la Revoluţie, împrăştiaţi în alte dimesniuni. La câţi dintre noi ne mai pasă cu adevărat de ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 24 de ani?
Răspundeţi-vă fiecare la această întrebare. De atunci au trecut, parcă, câteva sute de ani. E atât de departe acel Decembrie 1989, pentru mine, dar şi pentru cei care au "supravieţuit" anilor de după, cei care nu au fost încă devoraţi de propriile slăbiciuni, interese, de propriile himere.
Revoluţia, acele zile ale învierii noastre, au devenit, demult o amintire, o biată şi nevolnică amintire despre mici Dumnezei ucişi, hărţuiţi, agresaţi prin genunile unui cer supărat şi care plângea cu sânge şi lacrimi amare. De atunci au trecut, parcă, 23 de secole, nu 23 de ani.
Am uitat, i-am uitat, ne-am uitat înghiţiţi de ostilitatea zilnicului, lepra uscată de pe Insula Diavolului a lui Papillon, cea care ne mănâncă în fiecare zi din suflet.
Florile zâmbesc la geam
Merg copiii să se joace,
Păsări ciripesc pe ram
Când e pace !
Mulţi s-au întrebat, atunci când au
