Una dintre marile erori pe care cineva care vrea să pătrundă spre inima culturii noastre, spre permanenţele ei, o poate face este să ne ignore teologia. Din teologie, vine în cultura română complet lipsită de vocaţia monumentalităţii, cel puţin un monument: opera Părintelui Dumitru Stăniloaie (1903 – 1993), pentru că cel puţin două dintre realizările sale culturale sînt de anvergură monumentală.

Prima, este "Teologia dogmatică ortodoxă" (1978), adevărat "opus magnum", în trei volume (peste 1200 de pagini) – sinteză şi temelie a gîndirii despre Dumenzeu în spaţiul ortodox românesc. "Teologia dogmatică ortodoxă" a lui Dumitru Stăniloaie a pornit din fragmente, aşa cum porneşte, în general, o mare gîndire. Pînă pe la jumătatea deceniului al optulea al secolului trecut, pr. Dumitru Stăniloaie publicase zeci, poate sute de studii de teologie şi, la un moment dat, a simţit nevoia agregării acestor cercetări disparate ale Dumnezeirii într-un op sistematic. Ideea iniţială a fost pur didactică – rezultatul se adresa studenţilor la teologie şi răspundea preocupărilor didactice pe care părintele profesor le avea în acel moment.

Dar ceea ce a ieşit, a fost cu mult mai mult decît un tratat academic: a fost o carte cum sînt foarte puţine în cultura noastră. O carte a unei întregi gîndiri, înglobînd în ea o imensă tradiţie sistematizată şi asimilată admirabil, însoţită de consideraţiile unui autor care este, fără îndoială, la nivelul celor din vechime, cu ale căror idei dialoghează. Sigur că "Teologia dogmatică ortodoxă" nu este o sumă a studiilor publictate anterior, ci mult mai mult, pentru că aşezarea crîmpeielor în sistem impune regîndirea şi rescrierea lor. În prefaţa uneia dintre ediţii, pr. Stăniloaie explică astfel demersul său: "Ne-am silit să înţelegem învăţătura bisericii în spiritul părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles