Nu se întâmplă doar de Crăciun, însă în zile ca acestea, nu ştii ce te-ar face mai repede fericit. Cu cât îmbătrâneşti, dorinţele devin din ce în ce mai abstracte. Face parte din ţesătura vieţii, ale cărei ochiuri le numeri după tulpinele de brad, ţinute minte după suma zilelor de naştere.Avem zvâcuri, instincte, dar prea puţine căi când vine vorba de ticluirea propriei noastre fericiri.În rest, rămânem "necredincioşi credincioşi"în toate cele.

Cu cât au trecut anii, hedonismul de iarnă a devenit din ce în ce mai abstract. Înainte potriveam culorile din brad la milimetru, pentru că zilele păreau lungi şi altceva mai bun de făcut, în ton cu crucea roşie din calendar, nu găseam. Nici măcar nu pricepeam ce înseamna asta. Eram copii. Acum aşezăm în doze modeste propriul nostru vernisaj vital zidit din alb şi negru. În cele mai bune cazuri, continuăm să creionăm pleiada de culori dintre acele de brad cu bucurie îndoită, pentru noi şi pentru copiii noştri.

E ţesătura vieţii, ale cărei ochiuri le numeri după tulpinele de brad, pe care le ţii minte după suma zilelor tale de naştere.

Eu, de pildă, sunt născută pe 28 decembrie, aşa că socotelile mele sunt sincronice şi puţin altfel. Pe vremuri, îmi doream ca Moşul, micul meu erou navetist din serile de 24, să îmi aducă „ce vlea el”, deci dorinţele noastre erau tot una. La o adică, aveam sentimentul că mă adusese pe mine cuiva. Primeam tot ce îmi dădeai cu multă bucurie, pentru că era mai mare emoţia de a ghici, de a da de-a rostogolul tot ce era înfofolit în zeci de hârtiuţe lucitoare, poleite pe sub brad şi călărite ca prin zbenguiala unui copil nebun şi dezordonat. Nimeni nu ştia că în mintea mea, ori de câte ori îmi dădeai ceva, se declanşa un seism de întrebări, toate ducând la crezul meu în voinţele şi putinţele primitorilor şi făuritorilor de cadouri. Ce putea să stea într-o cutie mare? Că