Republica Moldova a devenit un subiect din ce în ce mai actual pe scena publică din România. Posibilitatea intrării în Uniunea Europeană a fraţilor din stânga Prutului a încins de-a binelea spiritele la Bucureşti.

Preşedintele ţării a decretat că următorul proiect de ţară al României ar trebui să fie unirea cu Republica Moldova, ceea ce le-a dat aripi unioniştilor care strigă (mai mult prin România ce-i drept) că reunirea celor două ţări este neapărat necesară şi trebuie făcută în cel mai scurt timp. Pe de altă parte, cei doi prim-miniştri, Victor Ponta şi Iurie Leancă au taxat în termeni duri declaraţiile (populiste, zic unii) ale preşedintelui Băsescu şi au afirmat clar că acest subiect poate afecta şansele coaliţiei pro-europene la alegerile din Republica Moldova şi prin urmare, procesul de integrare în structurile europene al acestei ţări. Unioniştii au fost prinşi un pic în offsaid de aceste declaraţii şi nu au mai reacţionat ca o voce unitară. O parte l-au lăudat pe Băsescu considerându-l vizionar, o altă parte i-au criticat cu jumătate de gură pe cei doi prim-miniştrii, iar un grup restrâns a reacţionat vehement împotriva a ceea ce au denumit “trădarea politicienilor”. Dar care este substratul acestei despărţiri clare a clasei politice în ceea ce priveşte subiectul Reunificării celor două ţări? De ce insistă atât de mult unioniştii ca politicienii de o parte şi de alta a Prutului să-şi asume acest ideal şi de ce politicienii care sunt la putere se feresc ca de ”ucigă-l toaca” să preia mesajul unionist. Nu vorbesc aici de câte un deputat stingher sau de grupuri nesemnificative politic, care luptă pe baricadele unionismului. Ci de forţele politice care chiar contează şi care ar putea face ceva în acest sens. Privind la rece situaţia politică din Republica Moldova tind să le dau dreptate pe moment celor doi Premieri. Coaliţia europeană va ave