Tot anul s-au jucat de-a revolutia. Cu plastice lovite de caldaram, lupte cu gardurile, patetisme de Facebook, plimbari agale in zile fixe, lideri falsi, idei putine si fanatice, papusari intr-o rana, care-si radeau de ei. Tragatorii de sfori au avut de ce sa fie multumiti: s-au mai deschis niste supape sociale, furiile s-au mai racorit intr-o harmalaie sterila. Drept este si ca, de cand a venit frigul, pazitorii fara teama si prihana ai adancurilor neatinse de aur si gaze au cam rarit-o. Pe cand un pus de-a curmezisul in apararea petrolului din Marea Neagra, de exemplu? Pana la alte idei despre cum “uniti, salvam” orice, cand a coborat si Revolutia in strada, cocarjata si iremediabil trista la doar 24 de ani, s-a mai auzit doar racnetul anual al lui Dinca Gogosaru’. Si s-a consumat o ultima imitare, din partea unei adunari pestrite care voia “jos” tot , fara sa stie ce pune in loc. In curgerea timpului, cand se aduna aceia care nu s-au jucat de-a revolutia, dar au facut Revolutia, randurile sunt tot mai rare. Cate o mana de oameni, pe ici-pe colo. Atunci erau frumosi si nebuni. Acum sunt pierduti in inexorabile dezamagiri. Prea secati ca sa mai imite entuziasmul si speranta. Entuziasmul este insa imitat cu succes si zanganit ca de scoici goale de catre sefimea momentului. In curgerea timpului, care dintre ei isi mai amintesc, din complezenta, de Revolutie o fac tot mai ipocrit si gol. si tot mai nepasatori fata de propriul ridicol. Fara chef de a cobori in strada (cheful e planificat doar la date rotunde), caci acolo oamenii secati de sperante i-ar lua cu un sanatos “huo!”. Tot in curgerea timpului, a ramas o singura constanta, care nu poate fi imitata: cea a crucilor albe, cu chipuri tinere si priviri idealiste. Nimeni, dar nimeni dintre zanganitorii de plastice, fete palide de “gherila” urbana, nu si-ar da viata. Cu seninatate, cu sublima inconstienta, pentru ceva