În numeroasele documentare despre Holocaust pe care le-am văzut, supravieţuitorii, oameni în vârstă, păstrează încă nealterată amintirea atrocităţilor pe care le-au suferit. Foamea, frigul, mizeria, atitudinile egoiste sau, mult mai rar, umane reapar în memorie neatinse de trecerea timpului. Trecutul, imposibil de exorcizat, năvăleşte în prezentul fragil cu demonii lui cu tot.

Am acelaşi sentiment ori de câte ori, în decembrie, televiziunile retransmit „Procesul Ceauşescu” sau reportaje despre „Epoca de Aur”. Am privit, în câteva rânduri, înregistrarea acelui simulacru de judecată care a condus la execuţia sumară a cuplului prezidenţial comunist. Mi-am studiat atent reacţiile, n-am avut şi n-am nicio milă, nici bătrâneţea celor doi dictatori, nici incapacitatea de a-şi recunoaşte crimele nu-mi trezesc vreo compasiune, iar destinul lor tragic nu-mi generează decât un sentiment de uşurare.

Până în Decembrie 1989, românii aşteptaseră oricum prea mult. Expresia lui Emil Cioran, „Mămăliga nu explodează”, părea să confere o existenţă veşnică sistemului comunist de la noi. Cele câteva încercări de revoltă, datorate puţinilor disidenţi autohtoni (şi asta spre deosebire de celelalte ţări din Estul roşu), fuseseră înăbuşite din faşă. Ceauşescu părea etern, capacitatea lui diabolică de a se agăţa de putere risca să transforme în victime alte şi alte generaţii.

Obiectiv vorbind, putem concluziona acum că România nu se putea sustrage valului care a dus la prăbuşirea comunismului în toată Europa. Din punct de vedere subiectiv, totuşi, regimul dictatorial se putea menţine cel puţin încă o vreme, ca în Albania.

Numai explozia populară a pus capăt acestor ezitări şi nelinişti. O „Revoluţie de catifea”, ca în Cehoslovacia lui Havel, nu mai era posibilă. Într-o confruntare inegală cu sistemul represiv al lui Ceauşescu, sângele nevinovat a inundat străzile Timiş