Ajunul Crăciunului venise și în anul acela, ca în fiecare an, pe furiș. Era 1984, în plin comunism. Nașterea Domnului era o taină atent păstrată de fiecare familie.

Vecinii cu care ne îngrămădeam an de an în acel bloc comunist, gri, rece și nepromitor, din cartierul bucureștean Dristor, vorbeau foarte puțin despre Crăciun. Gospodinele se fereau să povestească ce vor pregăti pentru masa festivă. A fi însemnat să dea prea multe explicații despre cum soții lor procuraseră aleimentele. Ar fi stârnit multe suspiciuni din partea celor care aveau mai puțin. Ar fi putut avea neplăceri.

Ascultam colinde la un pick-up vechi și ursuz la fel de discret, cu sonorul dat la minim. ”Pereții au urechi”, îmi spusese tata temător, când îl întrebasem de ce ascultă încet, cu urechea lipită de difizor, un post ciudat de radio, ce suna altfel decât celelalte. Mai vesel, dar si mai grav în același timp.

Luminițele de brad sclipeau și ele timide, ferindu-se să fie parcă descoperite de ochii indiscreți din blocurile vecine, la fel de gri, reci și neprimitoare. Priveam des pe fereastră și îmi imaginam blocurile ca pe niște uriași zdrențăroși, triști și resemnați, înlănțuiți prin fire de curent electric, subțiri și inutile. Se lua adesea des lumina în cartierul nostru, iar casa rămînea cufundată în beznă. De Crăciun momentul era foarte trist. Luminițele din brad se stingeau, colindele amuțeau, iar părinții mei tăceau pentru cîteva secunde. Se așternea o liniște apăsătoare și înfricoșătoare. Doar mirosurile puternice de sarmale, cozonaci sau cremă de zahăr ars, pe care cuptoarele vecinelor le răspândeau din abundență își reaminteau că este Ajunul Crăciunului.

În comunism Dumnezeu murise, așa că era periculos să vorbești de Nașterea Mântuitorului. Despre Crăciun vorbeam doar în familie. Aveam aproape șase ani. Înțelegeam prea puțin din realitatea în