Se strâng în jurul nostre iernile ca nişte focuri peticite care-şi caută, fără rost, adăpost. Sunt iernile noastre, oricât de mult le-am renega, oricât de greu ne-ar fi să acceptăm că, indiferent de ce se întâmplă în jurul nostru, oricât de singuri am rămâne pe lume, iarna există, iarna se întoarce, poate tocmai ca să ne dea o lecţie de supravieţuire.
Mi-e ruşine să uit de zilele de sărbătoare când ştiu, de exemplu, cât de frumos e albul de acasă de la Bârca. Acolo, lângă o Craiovă zbuciumată de fel de fel de veşti, într-un judeţ viu care-şi trăieşte destinul pe repede înainte, ninsoarea parcă e altfel. Cade sfios peste uliţele care refuză, cu încăpăţânare oltenească, să îmbătrânească. Alunecă din colţ în colţ, ca o remuşcare pe care niciun fel de buletin de ştiri nu o ia în serios. La Bârca ninge din toate basmele lumii, ninge cu ochii larg deschişi, ca pentru o pomenire, ca pentru o nuntă. Ziua, săniile se aud clinchetind în stânga şi-n dreapta, copiii care sunt încă copii şi oamenii mari care vor să se creadă mici se distrează dându-şi drumul în gol pe o bucată generoasă de zăpadă încă nebătătorită. Bătrânii, trişti şi însinguraţi, se îmbracă bine şi ies să ia lemne sau să cumpere un kilogram de făină, tremură discret în drum spre magazin şi se enervează, devenind brusc morocănoşi, pe bulgării care zboară de pe-un trotuar spre celălalt, în apărarea unui joc care nu se stinge niciodată. La Bârca iernile sunt frumoase, la Bârca încă se mai fac oameni de zăpadă, cu sau fără mătură pe post de braţ, cu sau fără alte ornamente care să dea impresia că dincolo de nea există viaţă.
Mi-e ruşine să uit de zilele de sărbătoare când ştiu, de exemplu, cât de frumos e albul de acasă de la Săcărâmb. Săcărâmb, loc sfânt din judeţul Hunedoara, de lângă Deva, unde timpul nu se măsoară în secunde, ci în clipiri, unde anii nu trec convenţional, creionând calendar
