Plutea in aer o tensiune, o incordare, la nivelul “nationalei” dupa ce Comitetul Executiv, la indemnul lui Mircea Sandu, l-a numit pe Iordanescu director tehnic al FRF, adica seful tuturor tehnicienilor echipelor reprezentative. Automat si al lui Piturca.
Cum selectionerul, recunoscut pentru orgoliul lui iesit din comun, a avut grija sa se asigure prin contract ca va raspunde exclusiv in fata Nasului, a acestuia si a nimanui altcuiva, cu siguranta ca numirea lui Tata Puiu l-a prins pe picior gresit. El
insusi declara nu demult, cu toata seriozitatea, ca “Iordanescu n-are cum sa-mi fie sef vreodata”!
Se anunta, deci, un joc de-a soarecele si pisica. In conditiile in care si lui Iordanescu ii place sa aiba ultimul cuvant, se anticipa ca vor iesi scantei, chiar scandal, daca unul dintre cei doi nu-si va calca pe suflet si nu-i va propune celuilalt, fie si numai pentru salvarea aparentelor, sa bata palma. Sa fumeze pipa pacii.
Spre lauda lui, Tata Puiu s-a comportat boiereste. Dupa ce a explicat ca nu s-a inscris pentru presedintia FRF ca sa-si respecte promisiunea de a nu lupta impotriva Generatiei de Aur, implicit, de a nu-l concura pe Gica Popescu, Iordanescu a precizat ca “din punctul meu de vedere, sunt prieten cu Piturca, sunt coleg cu Piturca, am colaborat bine cu el si voi colabora”.
A adaugat in gluma ca “daca n-o sa ne intelegem in federatie, o sa ne intelegem ca vecini (n.a. ambii locuiesc in Pipera), il chem la mine, ii dau o bere si vorbim”.
Putini mizau, intre care si subsemnatul, pe o asemenea deschidere din partea celui care, in calitate de “principal”, l-a antrenat pe Piturca in Ghencea intre 1986 si 1989. Desi parea plauzibil ca, mai varstnic cu 6 ani, Iordanescu sa arate un plus de ingaduinta, nu credeam, sincer nu credeam, ca va reactiona atat de cordial, de binevoitor.
Apreciam ca va tatona, ca va as
