Am petrecut practic zilele de 21-24 decembrie in strada. In 21 la baricada. In 22 in cladirea CC PCR. In 23 la TV. In 24 decembrie pe bulevarde, pe unde se tragea ca sa vad ce se intampla.
Dupa 22 decembrie seara cand aflasem ca a fost capturat, ma temeam ca forte fidele lui Ceausescu sa nu revina -1/fie sa il salveze 2/fie sa il razbune. Traiam in noiembrie- decembrie mai mult ascuns prin Bucuresti, pe la amici, la rude, pentru ca mi-era teama sa nu fiu arestat. Eram de ceva vreme in vizorul Securitatii, considerat ” “dusman inversunat” cum mi-a zis un securist. Eram filat, urmarit, spioant, amenintat sa ma cumintesc ca altfel….Noroc ca regimului ii fugea pamantul de sub picioare si avea griji mult mai mari, ca nu as fi scapat. Asta mai ales din 1988.
Stiam din carti ca in timpul crizelor revolutionare cum era cea de la Bucuresti, atunci cand puterea e amenintata sa cada, se iau listele facute din timp cu dusmanii, suspectii etc. si arestati, chiar executati. Aveam o vorba – balaurul moare, dar inainte de asta mai loveste de cateva ori cu coada. Nu voiam sa fiu printre cei cazuti victima ultimelor zvarcoliri ale balaurului. Doream sa traiesc macar o zi dupa ce a cazut regimul. Cind ii spuneam mamei mele asta o apuca plansul. Pentru mine anii 80 au fost cei mai negri. Un divort greu, doua carti respinse de cenzura, perioade de somaj. Plus mizeria vietii cotidiene, frig, foamete, intuneric. Se adauga supravegherea Securitatii inceputa in martie 1983 – la o luna dupa ce am depus la editura manuscrisul romanului ”Playback”. In finalul cartii un securist dadea foc masinii unui demnitar al regimului in care se afla o reportera tv incomoda. Normal sa fiu cenzurat si dat pe mina Securitatii… Imi doream mai mult ca orice sa cada regimul. Altfel eram hotarat sa emigrez cu orice mijloace. S-a intamplat ca regimul a cazut.
Imi era clar de cand a cazul zidul
