Mircea Sandu e dator cu o precizare: în martie, nu se organizează alegeri pentru şefia FRF, ci pentru postul de cel mai rapid “iepure”.
După o tentativă de a le devansa în ianuarie, alegerile pentru conducerea FRF au fost programate, pînă la urmă, în luna martie. Pe 5 martie. Urmează, aşadar, aproximativ două luni de campanie la vîrful fotbalului românesc. De data asta, s-au înscris neobişnuit de mulţi pretendenţi la succesiune. Patru candidaţi, plus Andone, aflat în faza de intenţie. Anghel Iordănescu, despre care se vorbea ca despre un posibil candidat, a fost calmat cu numirea ca director tehnic la “naţională”. E un lucru curios, pentru că postul e deja adjudecat, în teorie, de către Gică Popescu. Şi atunci de unde şi pînă unde îmbulzeala? Ce-i mîna pe ei în lupta cu sistemul?
Funcţia de preşedinte al FRF nu înseamnă nimic fără anturajul din Casa Fotbalului. Singurul care şi-a schiţat o echipă alături de care să guverneze este Gică Popescu. Ceilalţi candidaţi sînt singuri, în cîmp deschis, ca Don Quijote în faţa morilor de vînt. Ori nu-şi iau în serios propria candidatură, ori sînt convinşi că e nevoie de un singur om dotat cu viziuni măreţe ca să împrospăteze aerul la Casa Fotbalului. Vor găsi ei pe cine să pună în funcţiile-cheie, dacă va fi cazul.
Pozînd cu tapetul gol în spate, fără sprijinul unui grup coerent, contracandidaţii lui Gică Popescu etalează platforme, scrisori, glumiţe şi atît. Electoratul căruia i se adresează candidaţii la şefia FRF nu este format din Mircea Sandu sau din omul de pe stradă. Electoratul ăsta cuprinde doar cetăţenii cu drept de vot din AJF-uri, din Liga 1 şi din ligile inferioare, oameni deja cuprinşi în structuri. Lor trebuie să li se promită marea cu sarea, zahărul şi uleiul. Ei trebuie convinşi să revoluţioneze fotbalul ori să-l conserve în starea actuală. În 23 de ani, acest electorat a lucrat cu spor la co
