“Salutare, sunt Bergoglio. Uite, am venit la Roma şi ăştia nu mă lasă să mă mai întorc acasă”.
Cel mai bun prieten al Suveranului Pontif, rabbi Abraham Skorka din Buenos Aires, aştepta telefonul. Îi şi spusese soţiei, încă înainte de a se ridica fumul alb: “Jorge Maria va fi Papă”.
Apoi, Bergoglio l-a chemat pe Skorka la Vatican, l-a găzduit în Casa Sfânta Marta (unde şade el însuşi, fiindcă a refuzat să locuiască în Palatul Apostolic). Au prânzit împreună, s-au rugat împreună, au vorbit ore întregi în biroul Papei, ca pe vremea când lucrau la cartea lor de dialoguri (“În cer şi pe pământ”) sau se tachinau ca suporteri a două echipe de fotbal rivale. Din când în când, Skorka tresărea, realizând că prietenul său, neschimbat şi cu aceleaşi năravuri (pe scaune – hârtii, pe podea – cărţi), “E Papa! ”.
Nu-i place să-şi spună Papă, ci Episcop al Romei. Vorbeşte despre sărăcie, în epicentrul spelndorii. Are curajul nebunesc de a dezvălui ce gândeşte, riscând mai mult decât toţi iluştrii săi predecesori la un loc. Neoliberalii americani nu-l scot din “marxist”, el însă continuă netulburat să vorbească despre "fetişismul banului şi dictatura unei economii fără chip", despre "necesitatea incluziunii sociale a săracilor", despre “globalizarea indiferenţei”. Elitele intelectuale îl acuză de populism, adepţii teoriilor conspiraţiei l-au decretat mason. A stârnit murmure şi printre cardinali, pentru că se deplasează cu un Ford Focus şi preferă să-şi păstreze pantofii negri cu care a ajuns la Roma, refuzând să-i încalţe pe cei roşii (simbolul puterii). Dar poporul credincios îl iubeşte, iar copiii îl strigă cu simpatie “Francisco!”.
Din martie până astăzi, Curia e în febra prefacerilor. Definind Biserica drept “poporul lui Dumnezeu în călătoria sa prin istorie”, Suveranul Pontif se pregăteşte să transfere o parte din autoritatea instituţiilor Vaticanul
