Vreme de secole, cam de prin secolul al XVI-lea – dar şi mai cu putere din veacul fanariot, al XVIII-lea – românii din Moldova şi din Valahia şi-au dorit să capete înapoi ceea ce pierduseră: un stat al lor, unul cum avuseseră, precum acela pe care îl pierduseră în lupte, fiind înrobiţi de puterea Semilunii. În Transilvania românii şi l-au dorit dintotdeauna, adică de mult mai devreme. L-au primit mai târziu, în 1918, dar… l-au primit. După ultima domnie a lui Vlad Ţepeş (aşadar, în sec. al XV-lea deja) şi după prima guvernare a lui Petru Rareş, clasa politică a românilor nu a mai făcut chiar ce voia. Trebuia să plece capul şi să flexeze genunchii la Ţarigrad, căutând, în acelaşi timp, contrabalansul puterii Semilunii la imperiile şi regatele dimprejur: la habsburgi, la regii Poloniei, apoi la ţarii moscoviţi.
Nu toţi românii aveau preocuparea propriului stat. Ar fi absurd să creadă cineva că amărâţii puteau măcar gândi ceva de acest fel în vremuri când „ţara“ – cea politică şi legală – erau boierii. Dar şi cei care ţineau cu unul sau altul dintre protectorii potenţiali ai „moşiei“ lor înrobite vedeau lumina într-o visată epocă de independenţă şi de mărire a propriei puteri prin unirea cu ceilalţi vorbitori de română.
Să nu imaginăm, romantic, acest mod de a visa şi de a acţiona într-o culoare celestă. Era, dimpotrivă, cât se poate de pragmatic. De ce să se irosească banii şi bucatele la Bosfor când acele foloase li se cuveneau lor? Un stat român puternic şi de sine stătător a însemnat, de aceea, un ideal bine ancorat în realităţile locului. Nu suspendarea birurilor, ci schimbarea destinatarului lor.
După dominaţia turcească a venit cea rusă, chiar dacă incompletă şi cu întreruperi. Prima Constituţie, dată de generalul Kiseleff pentru ambele principate, aşa-numitele Regulamente Organice, a venit cu gândul clar de a moderniza teritoriile de la Car
