Trebuie să admiteţi, nu numai eu, că sărbătorile de iarnă sunt zile grele. E perioada în care românii uită că nu au bani, Ponta minte şi Băsescu e tot la Cotroceni, dând asaltul tradiţional asupra magazinelor. Magazinele, la rândul lor, se lasă cu încântare cucerite, mărind tot tradiţional preţurile, în cinstea ocupanţilor. Hypermarketurile cu discounturi au cozi formate la intrare de la prima oră, numai din vajnicii şi luptătorii noştri pensionari. Odată deschise porţile, se bulucesc asupra grămezilor de hrană cu o febrilitate ce ar putea face un neavizat să creadă că s-a reîntors epoca multilateral dezvoltată şi nu o “să se ajungă la toţi”. Deşi e destul pentru toată lumea, momentul n-are farmec dacă nu te împingi puţin în căruciorul altuia sau nu îi iei cuiva mai vârstnic banana din mână. E un popor bântuit de o foame istorică, aşa cum bine le zicea tribunul Vadim; ajuns şi el acum famelic din procesele cauzate de rostirile lui istorice şi dispus să-l scoată la vânzare pe Avram Iancu.

Dar luptele grele din magazine sunt numai preludiul învârtoşării; urmează încleştările din bucătării, cu fierberi, coaceri şi prăjiri intense. Recunosc că, personal, m-am retras de mult din activitatea asta, ajutată de valul corporatist revărsat peste România. Nu mai coc nimic, în afara scenariilor secrete vizavi de toaletele noi ale colegelor. Refuz să fac ca mamaie, care bucătărea nopţi albe nedostoievskiene, pentru a adormi la startul petrecerii propriu-zise, ajutată şi de ţuiculiţa ce ar fi trebuit să-i facă doar poftă de mâncare. Praznicele de sărbători sunt, în sine, o feerie cu cârnăţăraie, piftii, caltaboşi, vin roşu vârtos şi vaietele de după, ale prăznuitorilor şi ale salvărilor cu cruce neortodoxă. Dacă orgia carnală din farfurie vine şi după o salutară perioadă de post, efectul maxim e garantat. Ficaţii româneşti (nu cei din friteuze) trec la un contraatac năuci