În recenta lui carte „Maimuţa carpatină” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), scriitorul şi publicistul Radu Paraschivescu evocă o întâmplare amuzantă ai cărei protagonişti au fost cândva filosoful Andrei Pleşu şi ziaristul şi scriitorul Cristian Tudor Popescu.
“În vremea mandatului lui la Externe, Andrei Pleşu participa la o emisiune găzduită de Cristian Tudor Popescu şi Dumitru Tinu. Luându-şi căutătura iacobină pe care i-o ştie telepoporul, CTP îl descoase cu hotărâre pe musafir: ”Domnu’ Pleşu, cum se împacă, dom‘le, condiţia dumneavoastră de filosof al artei cu postura de ministru? Nu-I prea ambiţios şpagatul?” Andrei Pleşu îşi priveşte interlocutorul peste ramele ochelarilor, cu acel licăr din pupile care anunţă că, ascunsă în faldurile catifelei, pândeşte o încărcătură de dinamită. Iar răspunsul vine ca un mat de Bobby Fischer: “Domnule Popescu, asta e vocaţia diagonală a românului. Uitaţi, eu cunosc ingineri care au ajuns şefi de gazete.” Spre cinstea lui, CTP îşi potoleşte vena de la tâmplă şi râde.
Episodul relatat mai sus de Radu Paraschivescu se petrecea prin 1998-1999. De atunci, nu doar că au trecut mulţi ani, nu numai că nici Andrei Pleşu nu mai e ministru tot la fel cum nici Cristian Tudor Popescu nu mai e director de ziar. Dl. Popescu continuă însă să scrie, poate nu atât de des precum ne-am dori-o, la Gândul, e la fel de incisiv, la fel de temut de politicieni, la fel de căutat de televiziuni pentru a comenta evenimentele politice la zi. Şi, slavă Domnului, mai fiecare zi oferă prilejuri de comentarii.
Numai că, între timp, dl. Popescu a devenit mai selectiv, mai econom cu timpul său. Chiar şi intervenţiile sale televizate se petrec preponderent, dacă nu cumva chiar exclusiv, prin telefon ori prin deplasarea unui mini-car acasă la jurnalist. Cristian Tudor Popescu şi-a dezvoltat chiar un fel de stilistică a tele-participării telefo
