O prezenţă cu straturi emoţionale neaşteptate, posesor al unui magnetism ce se face simţit de departe, tulburător de spontan, cuceritor şi dezarmant. Dincolo de toate, în apropierea lui se simte o căldură intensă, neobişnuită, care conferă fiecărui gest o umanitate regească. Rolurile lui au de multe ori un dramatism adeseori devastator, alteori un umor ce colorează cotidianul. Trebuie să recunosc că numele lui se suprapune unei substanţe actoriceşti de o perfectă maleabilitate, iar Ovidiu Niculescu aduce robusteţea omului de pe stradă, grijile şi demnitatea lui , întrebările şi uneori răspunsurile. L-am văzut prima dată în „Filantropica”, apoi m-a copleşit cu rolul din „Restul e tăcere” al aceluiaşi regizor, Nae Caranfil, reuşind să arate tuturor că fără dăruire totală un actor nu poate să convingă, nu poate să transmită fiorul artei sale, că fără legătura sufletească dintre actor şi spectator totul rămâne fals. A trăi, a interpreta un rol, a crede în ceea ce faci şi a transmite ceea ce crezi sunt trăsături comune celor care împărtăşesc harul acestei profesii numite actorie. Expresiv, cu farmec şi aplomb, Ovidiu Niculescu a reuşit să se remarce în „Visul unei nopţi de vară” la Teatrul Mic, apoi în „Ruleta rusească” la Teatrul de Artă Bucureşti, trudind cu folos, uitând uneori că poate şi are dreptul la odihnă. Adevărat, are nenumărate reclame la activ, a fost şi moderator de emisiuni de televiziune, dar în ultima perioadă a arătat că este un actor complet, pentru că destinul i-a scos în cale câţiva prieteni cu idei şi astfel s-a născut trupa sa, „White Mahala”, cu care deja susţine concerte, fiind deosebit de apreciată. Scrie şi poezie, la ceas de solitară meditaţie, conştient că inspiraţia are regulile ei. Ce mi s-a părut minunat la această experienţă a interviului cu Ovidiu Niculescu a fost că „lumea e foarte mică atunci când oamenii vorbesc de la suflet la suflet