Motto: „Nu cred că există un om serios în ţara aceasta care să creadă că eu, Elena Udrea, ministru în funcţie, m-aş fi compromis făcând vreo şmecherie cu domnul Obreja ori cu altcineva!!! Cuiva care nu a fost în stare să facă mare lucru în viaţă pentru ceilalţi, dar face zilnic pe lupul moralist, îi este greu să accepte că sunt şi oameni care se pun din credinţă în slujba unor proiecte publice.” Elena Udrea, într-un halucinant drept la replică la un articol de opinie (!?), semnat de Ioana Ene Dogioiu, pe Ziare.com (articolul şi replica aici şi un comentariu pe această temă, de Cătălin Tolontan, aici)
Acesta nu este un articol despre Elena Udrea. Şi nici despre alţi politicieni, foşti şi actuali miniştri, parlamentari, primari, preşedinţi de consilii judeţene etc., care aşteaptă mulţumiri din partea oamenilor serioşi din ţara asta, pentru credinţa cu care s-au pus în slujba proiectelor publice. Ci despre oamenii non-serioşi ai României. Mai exact despre toţi acei oameni care nu se încadrează în categoria desemnată de Elena Udrea. Oameni care cred că majoritatea (aproape totalitatea) politicienilor s-au compromis, iar dacă s-a întâmplat să se pună în slujba unor proiecte publice nu au făcut-o şi pentru interesul public. Iar anul 2013 a fost anul cetăţenilor non-serioşi.
Nu doar pentru că nu mai cred în seriozitatea politicienilor (acest lucru se ştie de multişor), ci pentru că, în sfârşit, zeci de mii dintre ei au prins curajul să spună acest lucru în pieţele publice. Nu pentru o zi sau o săptămână, ci pentru mai bine de trei luni şi jumătate. În ciuda cifrei, aparent ghinionistă, anul 2013 a fost unul cu noroc. Marţea neagră a democraţiei, cum a fost denumită data de 10 decembrie 2013, pentru asaltul parlamentarilor asupra însăşi ideii de legalitate nu a fost, totuşi, o noutate. Acest lucru se întâmplă de decenii. Legi cu dedicaţie, legi menite să legitimeze
