Tradiţiile precreştine din jurul Crăciunului se leagă mai ales de colindat şi de urările pe care le fac „chiţărăii” oamenilor pregătiţi să-i întâmpine cu nenumărate daruri. Valori morale transmise din generaţie în generaţie, obiceiurile ţin atât de venerarea zeului soarelui, cât şi de ofranda, adusă prin sacrificarea porcului, închinată zeiţei pământului. Specialiştii spun că bradul nu este o tradiţie românească, ci mai degrabă o mondenitate.

Cercetătorul etnolog Doina Işfănoni a explicat pentru adevarul.ro cum ajunurile marilor sărbători, în frunte cu sărbătoarea Crăciunului, unesc în tradiţia românească practici precreştine şi practici creştine.

„În cultura românească tradiţională avem de-a face cu acel tip de sincretism, a unei împletiri între cele două practici care s-au îmbinat foarte armonios şi care nu au creat nici fracturi în sensul de mentalitate, adică să le alunge din practica comunităţilor, şi nici alterări care să ducă la desfigurarea mesajului în sensul contaminării. Aceasta se petrece foarte mult astăzi, când se împrumută tot felul de alte obiceiuri, de genul măştilor de cauciuc ori Jingle Bells ori Merry Christmas”, explică etnologul.

Porivit specialiştilor acel tip de tradiţii cu adevărat româneşti se mai păsrează încă în multe sate din România încă se păstrează.

Tradiţia de bază ce defineşte sărbătoarea Crăciunului este în primul rând colindul. Ceea ce vedem chiar şi la nivel de Bucureşti, acei urători cu „Bună dimineaţa, la moş ajun” şi care sunt de regulă copii, primii vestitori ai sărbătorii, sunt legaţi de acele semnificaţii cu privire la puritatea celor ce fac această urare, la simplitatea ei, dar care este pe o solemnitate foarte exemplară pentru că vine din sufletele unor copii curaţi.

Potrivit etnologului care s-a ocupat de trecerea colindelor în patrimoniul cultural UNESCO, colindătorii de ajun, cu precădere