Ion Iliescu intră în casă și izbi ușa în urma lui. Își rătăcise cheile, și enervat sunase de mai multe ori, sperând că doamna Nina ațipise ca de obicei, la Suleiman Magnificul, ceea ce se și întâmplase.

Ascultase iritat târșitul papucilor de casă ai consoartei până aceasta ajunsese în cele din urmă să-i dea drumul în casă, timp in care bâțâise nervos din picioare. Tocmai se-ntorcea de la întâlnirea cu revoluționarii, unde câteva elemente destabilizatoare își permiseseră să-l ia la întrebări și să-l certe, tocmai pe el, fără de care n-ar fi exista azi morții Revoluției cu care să se laude tot românul.

Cel mai tare îl enervase tovarășul acela știrb care se apropiase nepermis de mult de fața lui, și care-i tot striga ceva despre eutanasiere. Că cică el ar vrea să-i curme cineva suferința și ar avea nevoie de aprobare, injecție letală, motivând că nu se poate sinucide din lipsa banilor. Abia se abținuse Ion Iliescu să nu-i recomande câteva soluții ieftine, de fapt, aproape gratis de sinucidere fără cerere, fără aprobare de la Cârlan, și Doamne, câte idei avea… L-ar fi luat de cot și i-ar fi recomandat impertinentului să ia trenul gratis, că doar e pensionar, până la barajul Vidraru, în care-ar fi putut să se arunce fără ca această acțiune să necesite vreo cheltuială suplimentară, să sară de la etaj, poate chiar de la cel la care locuia, să-și dea foc, să-și taie venele, etc. Soluții sunt, dar ce să te faci cu oamenii ăștia mofturoși care nu știu decât să strâmbe din nas că nu le convine nici socialism cu fața umană, nici capitalism sălbatic, nici comunism, deși tot acolo-i trage ața…

Drăcia dracului, mormăi el când se văzu intrat pe ușă… Uită să se descalțe, ceea ce-i pricinui doamnei Nina un geamăt , tocmai se produsese incredibilul, căci consortul său nu mai venise atât de cătrănit acasă, de când cu Piața Universității. E drept că după ce făcuseră mineri