Mi se pare, de la o vreme, că niciodată, după decembrie 1989, viaţa politică din România nu a ajuns la un nivel atît de jalnic. Răfuieli surde, mediocritate agresivă, dezinteres criminal pentru problemele reale ale ţării, mitocănie, incompetenţă, haos. Dar am găsit un text din 2007, din care reiese că nimic nu e chiar atît de nou. E drept, am mai involuat niţeluş, dar ducem conştiincioşi mai departe ştafeta bramburelii isterice. Stilistica macho, saltul la beregată, caftul constituie, deja, la noi, o tradiţie. Nu-mi fac iluzii că soluţia pe care o propuneam acum cinci ani are vreo şansă de realizare. O republic, totuşi, dintr-un amestec istovitor de lehamite şi disperare.
DE ACELASI AUTOR Mihai. Mihai Oroveanu Nota testamentară a lui Constantin Noica Uite că se poate! A convieţui cu imposibilul Sînt o fire conservatoare. Nu-mi plac ideologiile de ultimă oră, activiştii modelor corecte politic, fundamentalismul ateu şi feminismul militant. Din cînd în cînd, mă văd constrîns, totuşi, la unele retractări. De pildă, în ultima vreme, sînt excedat de abuzul de testosteron de pe scena noastră politică. Guvernul, Preşedinţia şi partidele s-au convertit la musculatură. Se vorbeşte răstit, se fac ameninţări, se proferează insulte. Cînd priveşte în sus, spre putere, poporul vede o ploaie de înjurături şi de pumni. Cu alte cuvinte, conceptul „puterii“ a ajuns să nu mai aibă decît accepţiunea lui cea mai joasă: forţa brută. Actorii publici nu mai au decît un singur ţel, o singură preocupare, o unică specie de interogativitate: care pe care? Scuipatul a devenit o formă de dialog, datul la gioale – o metodă. În peisajul imperfect, dar decent al Uniunii Europene, facem figura unei rezervaţii de caftangii. Ştiu, şi „la centru“, în ţări cu democraţii stabile, există conflicte, replici dure, nervi. Dar la noi, ele au devenit pîinea zilnică. „Bărbaţii de stat“ nu mai vor să f
