De vreun an mă bîntuie o replică de la Fisc. „Aveţi amenzi, nu-i nimic.“ Plătisem taxe şi impozite acum un an şi-mi spusese funcţionarul că am amenzi, dar nu este problemă, pot merge acasă liniştit. Îl şi ţin minte. Grăsuţ, tinerel, stînd într-un colţ, binevoitor, ton egal, insul acela despre care nu ştii nimic, dar nici nu vrei să afli. Frate, era o gagică la Alocaţii – ochi, piept, scaun, voiai să-i citeşti destinul într-o clipă. Tot funcţionar, tot plăţi, tot stat prăduitor. „Aveţi amenzi, nu-i nimic“ – şi, de un an, n-am linişte. Am căutat prin genţi vechi, prin dulap, prin buzunare, prin pliurile maşinii, peste tot. Zeci de amenzi de circulaţie. „Aveţi amenzi, nu-i nimic.“ Şi merg acum trei zile la „Aveţi amenzi, nu-i nimic“. Grăsuţul, tinerelul era, dar fiind cu bon, acum nu mai nimeresc la el. Era o grăsuţă, tinerică, furată de moda hippie, lovită de sărăcia salariului, zăpăcită de viaţă de acasă. La bărbat, salariul şi acasa nu se citeau în priviri. Doamna înţelege despre ce e vorba, mă vede cu vraful de amenzi în braţe, i se face lehamite, îmi spune că n-am decît trei şi din cot mă pune să mă trag într-un colţ la identificat amenzi. „Apoi mergeţi la xerox, mie îmi daţi copii.“ Execut. A durat cinci minute. Nu-mi venea să cred. Vreau din nou la lovita de hippie. Ea îmi spune să aştept. Se încinsese o ceartă cu o avocată care îşi falimentase cabinetul, dar acum maşina unde a rămas? „Plăteşte-o!“ ziceau taxatoarea şi şefa ei. Nu mai eşti cabinet, eşti fizic. Plăteşte! Iau bon şi aştept. Era clar că disputa durează. Tac, ajung la alta. Tînără, fără rotund. Îmi daţi trei, dar aveţi patru! Murmur la rotunda hippie. Caut, găsesc operativ. Fug. Nu, nu! Faceţi xerox. La xerox, o damă-audi trăgea contractul de leasing, 20 de pagini.
De vreun an mă bîntuie o replică de la Fisc. „Aveţi amenzi, nu-i nimic.“ Plătisem taxe şi impozite acum un an şi-mi spusese fun
