Am mai spus-o, Ion Iliescu devine extrem de nervos de doua ori pe an, in iunie si in decembrie. Crispatul sau zambet nu mai inseala pe nimeni, nici macar pe el insusi. Succesorul lui Nicolae Ceausescu stie ca ascensiunea sa politica a fost mereu platita prin abdicari, tradari, compromisuri ignobile si oportunism netarmurit. A fugit intotdeauna de responsabilitate, s-a fofilat in spatele limbii de lemn pe care o utilizeaza incontinent si agasant, ca un demn urmas al lui Leonte Rautu. Fara acordul lui Iliescu, pseudo-procesul cuplului Ceausescu nu ar fi avut loc. Fara acordul lui Iliescu, cei doi nu ar fi fost executati. Iliescu a fost principalul adversar al unei decomunizari reale. Fara Iliescu, FSN, adica Frontul Supravietuirii Nomenclaturii, nu s-ar fi transformat in partid, deturnand revolutia si monopolizand puterea. Prin discipolii sai gen Ponta, Nastase, Dragnea, Hrebenciuc, Sova, Oprescu, Geoana si ceilalti, autoritarismul, clientelismul, cinismul, mega-coruptia si parvenitismul patronate si practicate de Ion Iliescu raman patologiile acestui timp.
Reiau aici articolul pe care l-am publicat pe data de 3 ianuarie 2007 in revista “22″:
Marturisesc ca socul meu suprem in aceste zile nu vine din experienta absolut dezgustatoare a intalnirii cu fasciile peremiste in parlament. De la Vadim Tudor, cel care a cantat-o pe “savanta” care era de fapt o Mesalina ce se credea Newton (“femeie, om politic si stralucit savant”) nu ne puteam astepta la altceva. Un personaj care a maculat sistematic tot ce inseamna valoare in aceasta cultura, un sicofant al dictaturii in faza ei de sinistra degringolada, antisemit notoriu (cititi referintele maniacale la circumcizie din textele lui Alcibiade) si fals patriot, Vadim Tudor nu merita, vorba lui N. Manolescu in Dreptul la normalitate, nici macar o secunda de dispret.
Lucrurile stau altfel cu PSD, condus,
