Era fum în cîrciumă şi destul de multă gălăgie. Vineri seara: mulţi corporăţei lăsaţi la vatră pentru week-end şi cîţiva studenţi. Cam puţini. Poate şi din pricina preţurilor, relativ umflate. Deh, cafenea cu temă: la parter – irlandeză. La etaj – cehească. Un singur element unea cele două decoraţiuni tematice: măreţul televizor plat de deasupra barurilor, fixat (nu ştiu de ce) pe un canal de ştiri. Eu mă aşezasem cu spatele la ecran, încercînd să acord toată atenţia amicului meu necăjit.
Era necăjit amicul meu. O rudă apropiată era bolnavă. A avut nevoie de o operaţie dificilă. Cu relaţii, a reuşit să intre la domnul profesor. Mi-a spus numele. Îl ştiam. Fără a fi mare cunoscător într-ale establishment-ului medical românesc, auzisem de dl profesor. Avea nume profesional bun şi, în plus, deţinuse în trecut şi o funcţie înalt-administrativă. Mi-am felicitat amicul. Nu era lucru uşor să „intri pe mîna“ lui dom’ profesor. A dat din mînă a lehamite. Apoi, a început să-mi povestească. Lent, cu voce joasă.
DE ACELASI AUTOR Un colind cu cîntec O poveste cu trenuleţe şi ziarişti Din nou despre agro-tăcerea românească… De ce tac mogulii mîncării? (I) La prima întîlnire, dl profesor i s-a plîns de subfinanţarea sistemului medical. Nimic nou, lucruri cunoscute de toată lumea. Apoi, a solicitat familiei să doneze sîngele necesar pe parcursul operaţiei. Din nou, nimic ieşit din comun. În fond, donarea de sînge ar trebui să fie unul dintre obiceiurile fireşti ale oricăruia dintre noi. La Centrul de Hematologie, o adevărată dramă: din zece rude convocate, doar două au fost declarate apte. Unul avea hipertensiune, altul donase de prea curînd, altul avea dioptrii prea mari (!?), altul a fost considerat prea slăbănog. În fine. Cu chiu, cu vai, s-a strîns cantitatea necesară. A doua întîlnire a fost dedicată lipsei de instrumentar necesar operaţiei. Amicul meu face o im
