În 20 de ani de hărmălaie politică românească am izbutit să strâmbăm, dacă nu chiar să ciobim oglinda, așa că greu se mai vede chipul cel adevărat al țării, mai ales din pricina îngroșării peste măsură a ridurilor. Cum-necum, s-a adunat un zăcământ de ură în stare gemă, cea mai întristătoare rămânând ura față de noi înșine. Cu străveche pricepere românească, am scos carul înfundat în șanțul drumului, spre a-l prăvăli în șanțul celălalt: nu mai suntem frumoșii lumii („avem un tineret minunat…”), ci hâzii ei, demni de disprețul companionilor europeni. Culmea-i că Europa ne percepe mai îngăduitor și mai lucid decât o facem noi înșine, filmele care circulă acum pe internet (am scris despre ele cu alt prilej), dar și destule articole din presa continentală înfățișând o Românie-revelație, foarte departe de caricatura pe care unii superrafinați autohtoni încearcă s-o promoveze și afară, în lume, și-n subconștientul nației.

Articolul pornit prea fățiș cu o intenție anume, pro sau contra adică, îl simți de la o poștă; pur și simplu nu se cuvine luat în seamă, chiar dacă, poate, „rimează” cu propriile-ți convingeri. Buna intenție, odată detectată, certifică însă demersul publicistic și-i dă credibilitate, mai ales când nu-i creația unui condei înregimentat, indiferent în care armie. Este cazul unui text publicat de englezul Paul Wood, licențiat în drept la Cambridge și Londra, stabilit în România din 1998, unde practică o profesie inedită la noi – „head hunter”, adică, specialist în recoltarea de personal potrivit pentru poziții de conducere. Îndeletnicire ce i-a adus o remarcabilă capacitate de detectare caracterologică și de disociere a esențialului de neesențial. Are o scriitură inteligentă și rafinată, adesea sclipitoare, cu care zugrăvește „România lui”, văzută de un englez ce-o compară mereu cu realitățile britanice. Multe dintre observațiile lui surprind – cum