Se apropie cateva date importante. 25 de ani de la Revolutia din '89, 100 de ani de la Marea Unire, iar in preajma acestor aniversari (sau comemorari, cum ar zice unii) intensitatea intrebarilor cu iz existential creste direct proportional cu trecerea timpului.
Ce-am facut in ultimii cinci ani, ce-am realizat in ultimul sfert de secol si, bomboana de pe coliva, ce ramane dupa un veac in urma noastra?
Cautarea rostului in lume e una dintre cele mai vechi si adanc incrustata obisnuinta, doar ca ni se pare ca procesul ar avea la noi un nu stiu ce altfel. Asa ne pare ca traim o obsesie nationala, o deruta generala care s-ar trage din pozitionarea geografica in acel Intre culturi, vest si est, nou si vechi.
Intrebarile curg de peste tot: din carti si articole mai mult sau mai putin interesante, la televizor ritualic si in gand, tot mai des, odata cu trecerea fiecarui an. Raspunsurile vin si ele dintr-un amalgam in functie de educatie, rigurozitate, imaginatie, interese si afinitati culturale.
Unii se plictisesc daca se indeparteaza prea mult de timpul actual, iar altii simt ca e o datorie sa coboare pana in evul mediu intarziat, ca sa gaseasca abia acolo explicatii si ratiuni ale unui prezent tot mai fara sens, sarac si praduit. Mai presus de orice, se cauta raspunsuri pentru o soarta pe care, in general, cadem de acord ca nu o meritam. Dar si in acest punct opiniile difera - exista si grupul cinicilor care sustin ca ne aflam exact in punctul in care meritam, daca nu si mai bine de atat.
Ca nu am avut viziuni, ca nu stim sa ne unim in jurul unui proiect national, ca nu avem gena lucrului implinit, ca nu stim ce vrem sau ca ne place sa ne furam caciula unul altuia - cand trebuie sa ne explicam decalajele dintre noi si restul, gasim imediat fatalisme care sa ne amorteasca ratiunea si sa ne reconforteze.
