Sîntem în plină perioadă de schimbare a timpului, de moarte şi renaştere anuală a sa. Ocazie bună de a arunca o privire asupra „timpului la români“ şi ce s-a mai întîmplat cu el în ultima vreme. Căci, în ultimă instanţă, timpul sîntem noi, nu vreo categorie apriorică, precum credea Kant – drept care nici timpul nu mai este, uneori, ce-a fost...
Pentru satul românesc, asemenea majorităţii societăţilor ţărăneşti, timpul – ca şi spaţiul – era calitativ şi nu aşezat ca mărgelele egale pe aţa duratei. La spaţiu îi zicea „loc“, iar acesta era bun sau rău: „Locu’ e mereu sucit; nu-i tot la un fel. E loc aici, e loc dincolo; da’ nu e tot la un fel, nu tot locu-i bun. E loc bun şi e loc rău; tot locu’ are darurile lui, ca omu’“, îi explicau nişte ţărani lui Ernest Bernea. Tot aşa şi timpul, care este un timp al faptelor omului, care trebuie împlinite toate la timpul lor, stabilit încă de la originea timpurilor: „Trecutu’ e ce-o fost, da’ tot mai e; din trecut ne vin toate: şi sămînţa de oameni, şi rînduielile. Aşa, cu trecutu’, mergem pînă la facerea lumii, că de-acolo se trag toate.“ În consecinţă, viitorul există, există cu adevărat; nu se poate fără el. Ce, sîntem astupaţi sau s-a sfîrşit lumea? Viitoru’ e daru’ nostru pînă s-o împlini legea!
DE ACELASI AUTOR Cine protestează? Culture matters Identitatea, măseaua şi îngăduiala Despre cuvinte Bourdieu remarca şi el aceeaşi viziune la agricultorii din Algeria şi, comparîndu-i cu oamenii moderni ai oraşelor, precum noi, propunea o generalizare: dacă economiile precapitaliste, precum Algeria, de pildă, încurajează prevederea viitorului imediat, parte a prezentului perceput nemijlocit, pentru economiile capitaliste (mai exact, societăţile moderne şi industriale), viitorul este un cîmp indefinit de posibilităţi noi, care pot fi explorate prin calcul raţional. Jucîndu-ne cu ritualurile, am putea spune că ursul nu