Ne ţiuie urechile de la războiul pentru cozonacul Ligii. Important e ce va fi dincolo de vorbe
“Despre China”. Un titlu simplu, un nume mare. Henry Kissinger. Cartea e un bun îndreptar pentru – nu rîdeţi! - înţelegerea bătăliei din fotbalul nostru. Păstrînd proporţiile, corespondeţa funcţionează. E vorba despre confruntare pe o scenă, cînd lumea se uită în gura ta şi îţi înghite cuvintele nemestecate. E despre cum să provoci teamă chiar dacă eşti slab, cum să învingi înainte de a scoate arma din teacă (cum să iei puncte înainte de a ieşi pe teren).
În cartea fostului secretar de stat se rotesc ca într-un carusel trei coloşi, Statele Unite, URSS şi China. Ţelul fiecăreia e victoria în acest joc al umbrelor, în care nimic nu e ce pare a fi, păcălindu-şi adversarul şi acţionînd, la o adică, murdar, dar făcînd de aşa natură încît să nu-şi piardă credibilitatea. Arbitrul lor era ONU, organizaţie la fel de firavă, influenţabilă şi partinică pe alocuri ca şi celebra congregaţie a celor care îşi fac cruci mai mari sau mai mici înainte de sufla în fluier.
Frapează perfecta înrudire a manevrelor marilor puteri cu cele ale micilor cetăţeni din campionat. Fiecare încearcă să altereze realitatea şi mai ales să dea vina pe adversar exact atunci cînd faptele sale sînt cele mai contestabile. Această tactică era atît de evidentă încît atunci cînd ministrul de externe sovietic a anunţat Washingtonul că armata lui Mao i-a atacat graniţa pe rîul Ussuri americanii au crezut în mod natural că realitatea era fix pe dos, că ruşii erau de fapt agresorii. Cînd, ce să vezi? Dobrînin spusese adevărul. Numai că adevărul nu era o opţiune de luat în calcul pe vremea aceea. Şi nici azi.
Puteţi să vă jucaţi singuri alegînd cine dintre Steaua, Astra şi Petrolul e SUA, URSS sau China. Pînă la urmă, aşa cum reiese din cartea lui Kissinger, nici n-are importanţă, pentru c
