Vi s-a întîmplat, boieri sau funcţionari dumneavoastră, să fiţi zănatici, adică bezmetici, smintiţi, zăpăciţi? Zănaticul e zinatic (dianaticus), om aflat în puterea zînelor, om smintit de zîne. Să lăsăm deoparte clasificările, oricum contestabile, şi originea divină indo-europeană. Zînele s-ar supăra, de bună seamă, să audă discursuri savante despre domniile lor.
Se făceau văzute şi auzite într-o lume patriarhală. Acum, înspăimîntate şi indignate de civilizaţie, se ascund. Trăiau în păduri, în trunchiurile copacilor, în locuri pietroase, în umbra grotelor, în ape, în ambiguitatea răscrucilor şi chiar sub streaşina casei, loc de margine. Umblau cîte trei în zbor, cîntau, dansau după muzica lăutarilor zîneşti. Pe pămînt întindeau mese, hora lor ardea iarba în cerc, aveau grădinuţele lor, dar se temeau de leuştean şi odolean – plante potrivnice –, te schilodeau, te amuţeau, te făceau să pierzi drumul şi să rătăceşti în cerc, mereu cercul, îţi luau vinele de la picioare, dar făceau arareori şi daruri fermecate. Erau fete-fecioare îmbrăcate în alb, se iubeau cu ciobanii răpiţi, puteau fi şi diforme. Întrupau feminitatea înaltă, ca reuniune a contrariilor: frumuseţe şi groază. Li se spunea Şoimane, Frumoase, Iele, Ursoaice, Măiestre. Erau ale Sfintei Doamne. Desigur, vă gîndiţi la templul lui Artemis din Brauron, unde fetiţele numite ursoaice, îmbrăcate în galben, o venerau pe zeiţa păduroasă. Puteai prinde o zînă, dacă lăsai în locul unde hălăduia o singură cizmă. Naivă, zîna îşi băga ambele picioare în cizmă şi rămînea captivă.
Vîlvele Munţilor Apuseni sînt albe şi bune, sau negre şi „spăimîntoase“. Se spune că „toate lucrurile au vîlvă. Şi holda are vîlvă, şi pădurea, şi apele, şi înţelepciunea cea mare încă îşi are vîlva ei.“ Le putem spune genii sau duhuri ale locurilor în care oamenii trebuie să calce cu grijă, altfel îndură pedeapsa.
Regina M
