S-a încheiat unul dintre cei mai calmi ani de la criză încoace, în care preocupările pentru redresarea economiei reale, viabilitatea UE sau viitorul unor generaţii lovite de şomaj şi sărăcie au fost înlocuite de o singură temă: cât va mai funcţiona tiparniţa de bani a băncilor centrale.
A FOST, EVIDENT, FOARTE BINE CĂ ANUL A RĂMAS ÎNTR-O ASEMENEA AMORŢIRE, DUPĂ FURTUNILE BURSIERE ALE ANILOR TRECUŢI, INTERMINABILELE PREVESTIRI DESPRE DESTRĂMAREA ZONEI EURO SAU DESPRE ALTE ŢĂRI SILITE SĂ-ŞI PLĂTEASCĂ SCUMP SALVAREA DE LA FALIMENT CU BANII UE ŞI AI FMI. Nu doar câteva, ci toate previziunile catastrofice despre 2013 s-au dovedit greşite: nu a izbucnit al treilea război mondial, nu s-a spart zona euro, economia Chinei n-a implodat, Europa nu s-a cufundat în recesiune, blocajul fiscal din SUA a fost depăşit cu succes, iar economia Japoniei a prins ceva avânt.
Relativa acalmie a fost evident neobişnuită, în condiţiile în care şomajul continuă să crească (în Europa) şi întârzie să se reducă (în SUA), presiunea în direcţia ieftinirii muncii în numele competitivităţii continuă să împiedice o redresare a nivelului de trai în economiile dezvoltate şi emergente, revenirea cererii private de consum se amână acum pentru 2014 în toate prognozele băncilor, iar pentru prima dată în analizele instituţiilor financiare apare temerea că economiile emergente ale Estului ar putea să nu le mai ajungă niciodată din urmă pe cele dezvoltate.
Nici politicienii, nici analiştii financiari nu se mai înşală însă asupra adevăratei raţiuni a acestei acalmii: faptul că investitorii de pe pieţele financiare au început să se teamă mai puţin că-şi vor pierde banii investiţi în obligaţiuni şi acţiuni, iar băncile au început să se teamă mai puţin că nu vor mai găsi pe piaţă banii ieftini datoraţi programelor prelungite de stimulare monetară oferite de băncile centrale din SUA, zona eu
