Haosul şi spasmele nervos-hazlii care caracterizează viaţa socială şi politică a României din ultimii 24 de ani nu ne-au părăsit nici în 2013, pentru a ne lăsa o ţară cu aere mai anglo-saxone, în locul celei balcanice cu iz de ceapă şi transpiraţie în care trăim. În schimb, în anul care se încheie, a renăscut ceva demult defunct. Protestul. Pofta sinceră a cetăţenilor, e drept nu mulţi, câteva zeci de mii, de a urla în faţa autorităţii de stat, public, pe stradă, că s-au săturat să fie ignoraţi şi luaţi de proşti. După Piaţa Universităţii din 1990, 2013 a însemnat pentru România renaşterea protestului autentic, în care nici politicienii, nici sindicatele nu au suflat vânt în pânze şi nici nu au turnat gaz pe foc.

Apariţia acestui protest fără cauză certă, disipat în prea multe mesaje, cu lideri neasumaţi şi cu capul în nori, cu apetit pentru autovictimizare şi conspiraţionism, piperat cu dramolete ieftine şi lăcrimate de prin dubele jandarmilor, este cel mai important eveniment pentru societatea românească vlăguită, plictisită de orice se întâmplă la cârma ei, fără poftă să mai crâcnească indiferent de scuipaţii pe care şi-i primeşte pe obraz din partea politicienilor şi administratorilor publici care se joacă cu banii şi drepturile ei.

Acest protest, cunoscut pe reţelele de socializare sub porecla de „Uniţi Salvăm”, care a ajuns să reunească tot felul de teme, de la exploatarea minieră de la Roşia Montană la cea a gazelor de şist de la Bârlad sau Pungeşti, până la încercările de siluire a Codului Penal, a semănat în 2013 cu un copil furios şi răzgâiat, care a început să crească şi să vadă lumea.

E vorba de un copil rebel, născut din părinţi incerţi – activişti de mediu, activişti pentru drepturile omului, pentru statul de drept, activişti pentru încordarea muşchiului democratic al societăţii civile, antrenaţi cu toţii să facă opoziţie autorit