Pe Moş Gerilă îl aducea întreprinderea în preajma sărbătorilor de iarnă. Noi, copiii, eram destul de ameţiţi cu atîţia moşi. Cu Moş Nicolae era clar – ăla cu ghetele şi cu nuiaua. În general, venea cu dulciuri, în cel mai fericit caz cu portocale şi cu banane verzi, dacă prindeau părinţii vreo coadă şi fructele nu se terminau chiar în faţa lor. Moş Crăciun era ăla cu bradul şi venea chiar de Crăciun. Aducea în general lucruşoare plăcute şi utile – un pulover, o pereche de mănuşi, o carte, jucării. Dar Moş Gerilă? „Nu era tot un fel de moş Crăciun?“ am încercat să mă lămuresc eu odată. „Ba da, e un Moş Crăciun al comuniştilor!“ m-a lămurit mama. Nu putea să-mi explice că era, de fapt, un moş „oficial“. Un impostor. Pentru că imaginea moşului de acum, cel „adevărat“, pe care îl văd copiii prin reclame, era substituită de cea a celuilalt, a lui Gerilă. Aceeaşi barbă, aceeaşi haină roşie, acelaşi sac. Doar că venea cu întreprinderea.

DE ACELASI AUTOR Ce au în comun un druid, un oracol şi un necromant? Note despre vorbe şi timp Naşi şi năşiţe Ai noştri ca brazii Era un personaj moşul ăsta, Gerilă. Singurul care te obliga, de fapt, să spui poezii şi să cînţi cîntece, ca să primeşti ceva. Şi singurul în carne şi oase. Ceilalţi doi moşi, invizibili şi fără pretenţii de a-ţi verifica talentele, intrau pe gaura cheii, pe horn sau pe fereastră, lăsau cadourile fără să te trezească din somn, fără să te deranjeze cu nimic, apoi plecau în legea lor de moşi. Moşul ăsta „comunist“ era mai festiv, cu socializare şi program artistic – venea la ora anunţată (adică la sfîrşitul programului de lucru al salariaţilor-părinţi), se aşeza sub brad, aştepta ca toţi copiii să-i cînte un cîntecel de iarnă, apoi îi striga pe fiecare pe nume, îi lua pe genunchi, îi întreba dacă au fost cuminţi şi, uneori, ce note aveau la şcoală (fază pentru care mulţi copii îl urau), urma partea cu po