● Într-o zi, după ce m-am învîrtit vreo 20 de minute prin centrul Bucureştiului în căutarea unui loc de parcare, pe o străduţă, am găsit în sfîrşit mult doritul spaţiu, într-un colţişor. Pentru a nu încurca circulaţia altor maşini, trebuia totuşi să mă urc cu roţile din spate pe trotuar. În acelaşi timp, îmi calculam aşezarea maşinii în aşa fel încît să nu obstrucţionez nici circulaţia pietonilor, să las un spaţiu pe unde să se poată trece. Transpirat şi enervat, abia ce terminasem manevra şi mă pregăteam să deschid portiera, gîndindu-mă ce proastă inspiraţie avusesem în acea zi să nu folosesc metroul, că o doamnă care trecea pe acolo a început a-mi face semne cu degetul, arătîndu-mi ceva sus. Am strîns capul între umeri, crezînd că urma să cadă ceva. Dar tînăra doamnă m-a lămurit îndată, însoţindu-şi gestul de vorbe: „Pune-o sus! Urc-o pe bloc!“ Era nervoasă. M-am gîndit că poate am greşit ceva şi că poate nu evaluasem bine distanţa pe care o lăsasem pentru pietoni, ori că în spatele maşinii era vreun obstacol pe care nu-l văzusem, vreun pietroi care să blocheze circulaţia. Am coborît, m-am uitat de jur împrejur. Nu părea să fie nimic în neregulă. Sigur, mă urcasem puţin pe trotuar, dar mai era loc destul şi pentru trecători. Legea spune că trebuie să laşi cel puţin un metru pentru circulaţia pietonilor. Lăsasem mai mult de un metru. Şi, brusc, m-am simţit neîndreptăţit de atitudinea acelei persoane, mai ales că de fiecare dată sînt foarte grijuliu cum parchez, din motive pe care le-aş putea numi „de civilizaţie“. Femeia dispăruse între timp, dar mi-a revenit în minte figura ei înroşită şi gesticulaţia aprinsă. Am realizat că pentru ea reprezentam în mod generic nesimţitul, individul care se suie cu 4x4 pe trotuar şi calcă toate regulile fără să-i pese de nimeni, specimenul odios dezvoltat în perioada tranziţiei, care împiedică traiul normal şi tihnit al oameni