Un sistem rigid pentru foarte mulţi i-a oferit şanse pe care spune că nu le-ar fi avut niciodată acasă. Iar astăzi, împăcat cu el, cu trecutul lui, senin sufleteşte, Cornel priveşte înainte şi zâmbeşte. Cu voinţă de fier, cu ambiţie şi cu muncă şi-a transformat drama în povestea unui învingător adevărat.

Opt ani şi jumătate a petrecut Cornel în centrul de plasament de pe strada Hegel. Vorbeşte greu despre ce a lăsat în urmă, o familie cu probleme, dificultăţi financiare, un tată care a rămas la un moment dat singur cu o grămadă de copii, nu s-a descurcat iar cinci dintre ei au ajuns într-un centru de plasament. Paradoxal poate pentru mulţi, încă în minte cu imaginile orfelinatelor groazei de la televizor, Cornel spune că, pentru el, centrul de plasament chiar la fost acasă. „A fost o perioadă frumoasă, tind să cred că am învăţat foarte multe lucruri pe care nu aş fi avut şansa să le învăţ acasă. Din punct de vedere al dezvoltării tale personale e ok. Sunt de mulţi ani la centrul respectiv, e ca şi când m-aş duce acasă. Cu doamna Doina Macriş, profesoara mea de la centrul de plasament, mi-am făcut temele, tot ceea ce ţinea de şcoală, dânsei îi datorez cam tot ceea ce sunt acum, împreună cu ea am reuşit să ajung până aici, este meritul meu dar şi al dânsei”, spune tânărul.

Acolo, în clădirea impersonală de pe strada Hegel, Cornel şi-a descoperit, în clasa a VIII-a, talentul la desen. Atât de frumos desena încât directoarea i-a recomandat să dea la Liceul de Artă din Sibiu, unde a intrat la secţia de grafică. A participat la olimpiade în liceu iar după ce a absolvit a intrat, cu examen şi pe locuri bugetate, la Facultatea de Arte Plastice din Timişoara. Acum student în ultimul an, Cornel visează să facă, la absolvire, grafică publicitară. „Vreau asta pentru că e bine financiar şi îmi şi place, am făcut câteva logo-uri şi m-am înscris pe un sit