Când în fiecare an, vine luna decembrie, românii care au trăit atunci, își amintesc despre evenimentele din decembrie 1989. Unii, cu durerea pierderii unei ființe iubite, alții cu mulțumirea sufletească a omului liber, alții cu nostalgie, însă cei mai mulți, cu insatisfacția trecerii anilor, fără ca speranțele de atunci să se împlinească pe deplin. Am trăit, ca mulți alți conaționali, acele zile încărcate de emoții extraordinare, când aveam convingerea că pentru noi începe o viață nouă, total diferită de existența cenușie din anii regimului comunist. Ca tânăr ziarist la GAZETA DE BOTOȘANI am fost conectat și la partea dureroasă a Revoluției Am participat în penultima zi a anului 1989 la înmormântarea, la Mitoc, a celui care a fost căpitanul echipei naținale de rugby a României, Florică Murariu, angajat al Ministerului de Interne, fiu al acestei așezări. A fost un munte de om, împușcat în niște împrejurări suspecte, despre care nici soția sa nu îndrăznea să vorbească. Am scris atunci despre durerea unei femei care urma să-și crească singură fetița, dar și despre faptul că sacrificiul lui Florică Murariu, asemeni altor 1300 de Eroi ai Revoluției, nu va fi în zadar. La fiecare sfârșit de decembrie trăit de atunci încoace, mi-am amintit de acele zile și am încercat să aștern pe hârtie câteva gânduri. An de an, deziluziile m-au oprit mereu de la scris. Am ales să le povestesc copiilor mei despre acel decembrie 1989. Cum au început să crească și să pună întrebări incomode, m-am oprit. Mi-am dat seama că destinele lor nu trebuiau împovărate cu frustrări. M-am bucurat să descopăr la ei, bucuria libertății totale și un optimism debordant pentru ziua de mâine. Vreau să cred și acum, după 24 de ani, că nu s-a ales praful de idealurile Revoluției din decembrie 1989. Sunt, pe zi ce trece, tot mai convins că generațiile născute în libertate, vor termina ceea ce s-a început î