E Crăciun, ceaţa vine în valuri, englezeşte, dinspre Lacul Morii, înghiţind flămândă stradă după stradă, an după an. Povestea noastră nu este despre Crăciunul de acum un secol fără un an, când se spune că soldaţii nemţi şi englezi au decretat de capul lor un armistiţiu în timpul căruia au jucat şi fotbal. Nu e nici despre Crăciunul lui 1963, când în prima ligă engleză s-au înscris 66 (şaizecişişase) de goluri în 10 meciuri. De Crăciunul cu pricina, la 1937, ceaţa se ridica în valuri de pe Tamisa. La doi paşi, pe Stamford Bridge, Chelsea şi Charlton jucau un meci cu aer sărbătoresc. În tribune, spectatorii îşi afişau fularele şi mănuşile primite cadou şi îşi pasau sticluţe cu tărie, pregătindu-se de un derby londonez. Ce a urmat în acea după-amiază a povestit peste ani, savuros, Sam Bartram (foto), portarul lui Charlton, genul de fotbalist, aflat acum pe cale de dispariţie, care a jucat toată cariera la un singur club. „Imediat după începutul meciului, ceaţa a început să se îngroaşe cu rapiditate la capătul celălalt al terenului, trecînd peste capul lui Vic Woodley, care apăra poarta lui Chelsea, şi se îndrepta spre mine. Arbitrul a întrerupt meciul, iar apoi, în timp ce vizibilitatea devenise mai bună, l-a pornit din nou. Dominam meciul categoric şi am început să disting din ce în ce mai puţine figuri în timp ce noi atacam serios poarta lui Chelsea. Umblam de colo-colo pe linia porţii mele, fericit să ştiu că îi sufocam pe cei de la Chelsea în jumătatea lor de teren. „Probabil că băieţii le arată câteva lucruri Pensionarilor”, gândeam eu, îngâmfat, în timp ce băteam din picioare ca să le încălzesc. Totuşi, în mod evident, nu reuşeam să înscriem pentru că niciun jucător nu venea la jumătatea terenului, pentru repunerea mingii în joc, aşa cum se întâmplă după ce marchezi. Timpul trecea. M-am hotărât să ies de câteva ori până la marginea careului, străduindu-mă să văd c