Ma uit la televiziunile de stiri si imi scot palaria in fata ecranului. Ziaristii lucreaza! Da, si de Craciun, si de Anul Nou. La fel se intampla si de Pasti sau de 1 Decembrie. Nu mai e cazul ziarelor, majoritatea aflate pe ultima suta de metri a vietii lor pamantene romanesti… Dar la TV, in [&hellip...
Ma uit la televiziunile de stiri si imi scot palaria in fata ecranului.
Ziaristii lucreaza! Da, si de Craciun, si de Anul Nou. La fel se intampla si de Pasti sau de 1 Decembrie.
Nu mai e cazul ziarelor, majoritatea aflate pe ultima suta de metri a vietii lor pamantene romanesti…
Dar la TV, in online, la radio sau chiar in “social media”, jurnalistul nu are vacanta.
Scot laptopul si imi fac o plecaciune in fata lui. Si a lor. A tuturor celor care nu lasa meseria asta sa moara.
A fost un an greu. Va fi unul si mai greu. Dar ei rezista acolo, pe baricadele democratiei, hranindu-se inca din emotia lui decembrie 1989.
Ce s-a nascut brusc atunci, in urma cu 24 de ani, precum explozia unui zacamant petrolier intepat de sondele de explorare, a fost dreptul exprimarii libere.
Iar forma ei cea mai organizata, presa, a erupt imediat in cautarea oxigenului informatiei curate, dupa ani si ani de respiratie toxica si fortata, in spatiu inchis si fara speranta de eliberare.
Acum, la 24 de ani de la acel “big bang” al cuvantului liber, presa isi pierde suflul incet-incet.
Cei care ii iau aerul de la gura sunt aceiasi care inainte de 1989 transformasera aceasta meserie intr-un instrument de tortura psihica: politicienii.
Ei au adus presa romaneasca intr-o stare de adormire si de sufocare. Nu singuri, in complicitate cu cozile de topor din interiorul breslei, care au tradat jurnalismul pur pentru bani, putere si aroganta materiala.
In acest peisaj, unii ziaristi n-au avut curajul si nici vrerea sa lupte. Au cedat. S-au predat
