Statistic, în România, cele mai multe omoruri se săvârşesc cu cuţitul (opţional briceag, cutter, rar baionetă, la un moment dat o machete, odată un briceag de unghieră). Urmează toporul.
Armele de foc, mai spectaculoase, sunt ceva mai timide, dar sunt.
În Washington D.C. am văzut un monument ridicat împotriva violenţelor comise prin arme de foc (puşti care trag cu puşti prin şcoli, supermarket-uri etc.) – un suport înalt pe care erau lipite, cu densitate maximă, unele peste altele, toate tipurile, modelele, mărcile de arme de foc. Dincolo de aspectul impresionant (deşi oarecum kitsch) al monumentului, nu am înţeles niciodată de ce americanii nu pot limita liberul acces al tuturor demenţilor la armele de foc.
Dacă ţin bine minte, un celebru regizor de film şi senator, dus între timp dintre noi, propunea şi în România liberul acces al populaţiei la armele de foc. După modelul american. Şi numai în scop de autoapărare (???). Dincolo de pasiunea noastră după modele pe care nu le înţelegem dar le aplicăm ca şi cum ne-ar fi cât se poate de limpezi, mă gândesc că şi mie îmi vine câteodată să mă autoapăr de toţi cei din jur.
Când mă duc la bancă, de pildă, pentru că bancomatul lor tocmai a înghiţit cardul meu şi, ca să scot banii mei din contul meu a cărui expresie plastică este cardul pe care mi l-au dat ei şi tot ei mi l-au înghiţit, după ce stau la coada lor alcătuită din clienţii lor (mai mult sau mai puţin fericiţi decât mine), trebuie ca tot eu să le plătesc lor un comision cât banca lor.
Pentru că bancomatul lor este defect şi oricum ei refuză să-l repare. Merge şi-aşa. „În fiecare zi înghite câteva carduri”, zice cu amuzament abia ascuns un agent de pază. „Ieri l-a înghiţit pe-al lu şefu nuştiucare”. Mi-i imaginez pe agenţii de pază, plictisiţi de meseria lor, făcând pariuri despre cardurile care vor fi înghiţite sau nu în fiecare zi. -
