O boală se vindeca, până de curând, când pacientul împlinea 18 ani. Așa spunea legea. S-a întâmplat în România.

Când a mers în prima zi în stagiul de psihiatrie pediatrică l-a întâmpinat o secretară trupeșă la bust de-atâta importanță. „Doamna profesor?”. „Nu e aici”. „Când vine?”. „Poate mai târziu”. „Pot să aștept?”. Secretara s-a uitat curios peste ramele ochelarilor: „Cum ziceați că vă cheamă?”. „Mă cheamă…”. „Așa, și, ce vreți dumneavoastră?”. „Să-mi încep rotația de pedo-psihiatrie”. Din spatele ușii capitonate o voce, vocea profesoarei lipsă, a răbufnit deodată strident. „Nu ne trebuie rezidenți de la psihiatrie adulți, spune-i să plece la el pe secție”. Și tânărul medic a plecat după ce a lăsat o carte de vizită în caz că se vor răzgândi Puterile.

Două ore mai târziu Puterile erau răzgândite. În România, cum urma să observe din nou și din nou, ocazional ajută să fii rezidentul Directorului - măcar prin reprezentare. Așa că secretara l-a sunat și, mieroasă, l-a invitat la pavilionul B unde îl aștepta, ca pe un mic rege de republică bananieră, toată secția în păr, de la paznic la infirmieră, asistente medicale, doctori și între ei, toată un zâmbet, doamna profesor care i-a prezentat ca unui invitat de rang înalt fiecare persoană. Atâta solicitudine nu mai văzuse. Și nici că a mai văzut după aceea. Ba, chiar, două luni mai târziu, după o discuție furtunoasă doamna profesor, i-a pus un diagnostic psihiatric și s-a lăudat apoi la colegi că i-a făcut sărmanului psihopat (psiho)terapie. Colegul școlit în America era complet rătăcit, după cum rezultă. Doar că, precum la Radio Erevan, nu era școlit în America, ci în Canada.

O „schizofrenie” ca la carte

Povestea este despre Bogdan. Îi spunem Bogdan pentru că pe el îl chema altfel. După o asemenea introducere asistentul șef al pavilionului, câteva zeci de minute mai târziu, a venit să-l întrebe pe tâ