În mitologiile europene, vâscul este o plantă considerată magică, simbol al curăţeniei spirituale, al libertăţii şi armoniei. Numit şi “creanga de aur”, văscul este recunoscut acum drept simbol al sărbătorilor de iarnă.
Văscul este aducător de noroc în dragoste, este apărător şi protector al casei şi al familiei.
Norvegienii şi druizii celţi, dar şi de indienii nord-americani considerau vâscul o plantă sacră. Îşi menţine prospeţimea verde şi în timpul iernii, rezistând la ger şi întuneric, iar atârnat deasupra uşii aduce noroc în casă, bunăstare şi fericire.
Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer. Conform tradiţiei anglo-saxone, cei care se sărută în noaptea Anului Nou sub o ramură de vâsc vor avea bucurie şi fericire tot timpul anului următor.
Celţii au fost cei care au iniţiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esenţă divină. În viziunea lor, cel mai preţios vâsc era cel crescut pe stejar; îl numeau “lacrima stejarului” şi însoţeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase.
Druizii, preoţii celţi înveşmântaţi în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, şi-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. La ceremonie se adunau ofrande şi se jertfeau doi tauri albi, înălţându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.
O altă legendă spune că, Balder, fiul zeiţei norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiţei l-au readus la viaţă, iar ea a binecuvântat planta. Vâscul este un simbol pentru pace şi bucurie.
În alte legende medievale se spune că vâscul era atât de mult venerat, încât, dacă doi duşmani se întâlneau din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei trebuiau să înceteze imediat duşmănia şi să se împace spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o recunoşteau astfel. @N