Bucureşteanul din toate timpurile, mult mai ataşat de valorile satului de unde provenea, s-a simţit mereu apropiat de tradiţia sărbătoririi Crăciunului, păstrând cu credinţă şi sfinţenie tot ce învăţase de la părinţi.
Cu toate acestea, oraşul a adăugat treptat sărbătorii elemente noi, care au prins rădăcini, rămânând să coexiste cu cele tradiţionale. Că vorbim de secolul XIX sau de anii dintre cele două războaie mondiale, Crăciunul a reprezentat pentru locuitorii Bucureştilor un prilej de pietate, dar mai cu seamă de bucurie şi petrecere.
Un rol important în pregătirea mesei de Crăciun îl aveau băcăniile de odinioară de unde bucureşteni mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice şi câte şi mai câte alte bunătăţi. În general, însă, oamenii îşi preparau mâncărurile tradiţionale în casă. Gospodinele înfăşurau sarmalele, umpleau caltaboşii, tocau şi condimentau cârnaţii şi nu uitau nici de „fiertul şuncilor şi al limbilor afumate”.
Un element nou, adus de oraş în marea sărbătoare, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus, mai simplu, pomul de Crăciun.
Bradul împodobit a fost un împrumut din sfera apuseană. El a aparţinut lumii germane păgâne, pătrunzând treptat şi în tradiţiile popoarelor creştine. A fost preluat, cu timpul, de întreaga Europă, ajungând inevitabil şi la noi.
Pentru români, încă din vechime, bradul constituia un element deosebit de important la nunţi şi înmormântări, aşa încât n-a fost prea greu ca un astfel de obicei străin să se muleze pe o credinţă de-a noastră existentă. Numai că la noi brad împodobit nu se făcea decât la înmormântări. Adus aici prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bradul împodobit de Crăciun se întâlneşte la Bucureşti, mai întâi în casele „nemţilor”, apoi în acele ale orăşenilor avuţi pentru care inovaţia
