Ion Agîrbiceanu (1882-1963) este un scriitor pe trei sferturi uitat, în pofida preţuirii de care s-a bucurat din partea criticilor ardeleni ca Mircea Zaciu, Cornel Regman sau Ion Negoiţescu şi a faptului că Fefeleaga, cea mai bună povestire a lui, n-a lipsit din manualul de liceu până de curând.

Dificultatea receptării moderne a prodigioasei proze a scriitorului a fost identificată de G.Călinescu în eticismul ei, deşi acelaşi critic remarcă faptul, cât se poate de adevărat, că eticismul nu e de găsit în multe din opere şi că, acolo unde îl surprindem, e prezentat „cu tact”, evitându-se predica şi mărginindu- se la a face „simpatică virtutea”.

Dificultatea receptării este cu totul alta. La debutul său, în 1905, cu volumul de povestiri intitulat De la ţară, Agârbiceanu a produs o impresie puternică, pe care unii au socotit-o comparabilă cu aceea a Poeziilor lui Goga din acelaşi an. Ei păreau scriitorii ardeleni cei mai promiţători din zorii noului veac, după Coşbuc şi înainte de Rebreanu. Deşi nu e nimic în povestiri din palinodia de la Goga, ele ne aduc sub ochi scene de viaţă rurală şi personaje la fel de tipice precum cele din Poezii. Dacă am vrea să prindem într-o formulă tematica acestor povestiri, realiste mai ales în detalii şi în vorbirea oamenilor, superficial aburite de nostalgii sămănătoriste, aceasta este dureri înăbuşite. Nu întâmplător, titlul volumului lui Sadoveanu din 1904. Mircea Zaciu, cel mai important monografist al lui Agârbiceanu, a susţinut ideea admiraţiei pe care scriitorul ardelean ar fi arătat-o celui moldovean. Nu poate fi vorba însă de influenţă. Când Agârbiceanu începe a publica în reviste povestirile „de la ţară”, cu nimic deosebite de cele care le urmează vreme de un deceniu şi mai bine, Sadoveanu nu debutase. Nu putem intra în pielea cititorilor de la 1900, dar e sigur că lor li se vor fi părut originale povestiri