Pana la Revolutie, habar n-aveam ca exista Mos Craciun sau Mos Nicolae. Auzisem doar de Mos Gerila, cel care venea la mine in preajma Anului Nou, odata cu taica-miu si a sa sacosa data de la intreprindere.

Aceea era singura zi din an in care simteam miros de portocale, vedeam cu arata o banana sau puteam gusta o ciocolata cat de cat buna la gust. Pentru mine, "Fabrica" devenise Mosul. Mos Gerila nu venea nici macar pe 25, in locul lui Mos Craciun, ci undeva pe 30 sau chiar 31. Mi se parea ziua cea mai lunga din an, parandu-mi-se o vesnicie timpul ramas pana seara cand venea "Mos Fabrica".

Chiar si dupa Revolutie, mi se parea ciudat cum suna Mos Craciun si, inevitabil, ma raportam tot la Mos Gerila. Mi-era rusine sa-l invoc pe acest Craciun care a lipsit atata timp si sa-l dau uitarii pe Mos Gerila, care mi-a tot adus portocale si ciocolata atatia ani. Inca mai veneau daruri si de la Fabrica, insa se schimbase data. Acum ajungeau pe 23 sau 24.

Pentru noi, copiii, Revelionul era echivalent cu venirea Mosului. De Craciun, stiam ca taiem porcul si ca vom merge cu colindu'. Tin minte cum mergeam si cautam bete groase cu care sa ne aparam de caini, cu saptamani bune inainte. O bateam pe mama la cap sa nu cumva sa uite de traista mea cea de toti anii, pe care mi-o agata de gat si plecam dupa covrigi si mere.

Cu tatal meu in spate, de-abia ne faceam loc printre asa-numitele cete de colindatori. Nu conta ca afara era ploaie, ger sau zapada cat casa. Ne intreceam intre noi, cine strange mai multi covrigi si cine umple sacosa mai repede. Era o rusine sa mergi prea devreme acasa. A doua zi dupa colind, ne laudam care a mers la cele mai multe case. Erau admirati cei care reuseau sa bata cu piciorul tot satul.

Asta era Craciunul lui Ceausescu pentru oamenii de la tara: fara program tv, fara curent si fara paine cateodata.