În zorii dimineţii de Crăciun am pornit din Timişoara pe o şosea liberă, simţindu-mă singuratic (doar eu şi gândurile mele) într-o altă lume, traversând păduri spre un sat din Crişana. Am intrat în biserica din deal zărind doar câţiva bătrâni ce cântau cu putere la Sfânta Liturghie. Vocea lor exprima clarisim sentimentul religios al ţăranului român.
Mă gândeam oare unde sunt ceilalţi din sat, feciori şi fete, tineri, adulţi? Nu mai trecură multe clipe şi îndată, om cu om, biserica deveni plină. Câţiva copilaşi îmbrăcaţi în straie din popor fugiră în faţa altarului sfânt. Pe când preotul citea pastorala trimisă de episcopul locului din dreapta mea se auzi o şoaptă: „Maiestatea!”. Ne-am ridicat drepţi. Se aşternu liniştea în întreaga biserică. Preotul se opri din citit iar eu ridicându-mi privirea am observat cum o persoană înaltă şi dreaptă, îmbrăcată modest, păşea încet pe locul sacru. Era Regele nostru, Regele Mihai, urmat de familia Sa. Regele a urcat în scaunul ce i se cuvenea iar în dreapta naosului s-au aşezat pe rând Principesa Margareta, Principele Radu, Principesa Elena şi tânărul Principe Nicolae. Emoţionat şi cu vocea tremurândă, preotul şi-a continuat lectura. Un prim detaliu mi-a atras atenţia. Când Regele a intrat în biserică preotul tocmai încheiase fraza „s-au închinat, ca unui mare-mpărat”.
În învăţătura creştină nu se admite folosirea unor concepte precum coincidenţă ori întâmplare în schimb se afirmă că totul este proniator. Tot în această zi a fost pentru prima oară când am auzit un preot în România rugându-se pentru Regele Mihai, Regina Ana şi Familia Regală. Majestatea Sa s-a închinat la icoane, a sărutat Sfânta Evanghelie, a ascultat cuvântul preotului, continuarea ecteniilor şi colindul copiilor iar la final a mângâiat un prunc mic (de nici un an) aflat în braţele preotului. A primit pâinea şi vinul şi cu aceiaşi paşi s-a îndreptat
