La finele anului trecut, pe Contributors.ro, propuneam o listă[1] a temelor relevante de politică internaţională pentru anul care avea să urmeze. În mare parte, acestea s-au dovedit reale, dinamice şi elocvente în raport cu ceea ce au însemnat dosarele esenţiale de politică internaţională într-un 2013 mediocru, dominat de turbulenţele post – „primăvara arabă” din Orientul Mijlociu (în special în Siria şi Egipt, dar într-o oarecare măsură şi în Libia sau Tunisia), de eforturile politice şi economice ale Uniunii Europene de a depăşi vârful crizei în zona Euro (cu câteva succese notabile de etapă dar şi cu falimentul mascat al Ciprului, respectiv explozia şomajului în sudul Europei), de dosarul nuclear iranian şi instalarea noului preşedinte al Republicii Islamice (cu toate consecinţele revizitărilor discursive ale Teheranului, după 3 august), de aşteptările consistente legate de noul secretar de stat american John Kerry privind dinamizarea politicii externe a Statelor Unite în al doilea mandat al lui Barack Obama, pe anumite teme trenante, şi, în fine, de importanţa în continuă creştere a politicii energiei, importanţă validată (din nefericire pentru România, Ungaria şi Bulgaria) de comentariile intense în urma eşecului Nabucco West, proiectul gazoductului strategic destinat „coridorului sudic” al Uniunii Europene.

Angela Merkel a fost reconfirmată fără mari emoţii pentru al treilea mandat de cancelar al Germaniei, elementul oarecum surprinzător fiind revenirea la marea coaliţie CDU/CSU-SPD din primul ei mandat (aproape 80% în Bundestag), în urma eşecului liberalilor de la FDP de a intra în Parlament. Stabilitatea pe termen mediu a marii coaliţii de la Berlin va depinde în primul rând de performanţele economiei germane în contextul zonei Euro şi de gradul de satisfacţie economico-socială a germanilor, existând în orice moment riscul repoziţionării social-de