Lui Recep Tayyip Erdogan nu i se poate nega performanta. In zece ani de guvernare a crescut PIB cu 63%, a construit mii de kilometri de autostrada, o linie de TGV, tuneluri si poduri gigantice, a crescut de patru ori rezerva de valuta si a adus la zero datoria catre FMI, de la 23,5 miliarde de dolari.

Erdogan planuia ca la finalul mandatului sa candideze pentru presedintie, modificand in acest sens legea suprema, astfel incat puterea presedintelui sa creasca dupa 2015. Pe termen lung, tatona conceptul de ”neo-otomanism”, vizand o crestere treptata a puterii si influentei tarii sale, pana in 2071, cand turcii aniverseaza 1000 de ani de la prima victorie asupra Bizantului, de la Manzikert.

Apropierea de Rusia a vizat obiective economice (o centrala nucleara, fabrici, gazoducte), dar si o alternativa la UE. Importul de armament din China i-a socat pe aliatii occidentali. Poate fi parte dintr-o strategie de desprindere de influenta Vestului, poate avea explicatii strict economice. In politica externa au aparut frictiuni cu America si o apropiere de Iran, sau cel putin asa se vad lucrurile la suprafata, din comunicatele agentiilor de presa.

In 2013, printr-o miscare surprinzatoare, efectuata la ceas de noapte, inainte de vacanta parlamentara, majoritatea lui Erdogan a schimbat legea ce permite Armatei sa apere statul laic. Teoretic, un pas spre democratie. Practic, spargerea giroscopului care a stabilizat Turcia si i-a permis evitarea unor derapaje islamice. O multime de generaliscoliti in Vest au fost arestati sau pensionati. In Justitie nu a putut repeta miscarea, asa ca s-a trezit cu trei ministri sub acuzare.

Revoltele din Taksim nu au generat o vara turca, pe modelul primaverii arabe sau al revolutiilor portocalii. Scandalul de coruptie este, in opinia mea, mai periculos decat protestele, daca sunt adevarate afirmatiile cu care Erdogan incea