Nu era zgomot propriu-zis; mai mult un vuiet căptuşit în beton, o presiune. Început brusc şi departe, venea răscolind stomacul pământului, ca o crampă de foame, ca un spasm nedefinit, inhalând nesăţios duhoarea lipicioasă. Deschise ochii brusc şi fără rezultat în întunericul dens. Primul metrou îl prindea mai mereu treaz, într-o veşnică şi inutilă aşteptare. Apoi aţipea la loc, încă un ceas-două, până când urla, prima oară în zi, plodul lu’ Dilia. Abia atunci se subţia întunericul; se făcea ca un nor, ca un abur scurs înăuntru, de afară, prin găurile capacului - ca apa murdară, când ploua. Dar azi avea treabă. Se ridică într-un cot, îşi trase câinele costeliv de pe picioarele desculţe, îşi pipăi, în grabă, punga aproape goală, îndesată la „subsuoara” vestei deşirate; orbecăi, alt timp, după pantofii şleampeţi şi, când îl atinse pe primul, îi străfulgeră prin cap, într-o lumină cumplită, dimineaţa în care găsise sub bradul mărunt câinele, dormind cu botul pe bombeul bocancilor lui. Un moţ de blană neagră; ofta şi miorlăia tremurând, în somn. Se ferea să-l atingă ca să nu-l trezească... Apoi auzise vocea maică-sii, slabă, ca de nicăieri. „Să-ţi fie milă de el, că e singur. Pe mă-sa a ologit-o unu cu maşina, azi-noapte. Cred că e moartă”. A privit-o ca şi cum atunci ar fi văzut-o întâi, stând pe marginea patului, adusă de spate, palidă şi uscată. Fusese în Italia, la muncă, doi ani. Taică-su nu s-a mai întors. Iar ea venise pentru el, când a murit bunică-sa. Bolnavă şi umilă. Era aproape sigur că n-o s-o mai ducă mult şi se zbătea, în sufletul lui, între mila de ea şi groaza de-a o găsi „dusă”, într-o bună zi. Asta îl alungase de acasă, în primăvară, pe la începutul lui mai. La câteva zile, ajunsese în canal, la gară, cu capul umflat de aurolac. Îl primiseră „ăia mari” ca pe un prinţ roman, cuceriţi de hainele „italieneşti” şi de adidaşii curaţi. Într-o oră fusese dezbr