La 23 decembrie 1777, s-a născut Alexandru, viitorul ţar al Rusiei, primul copil al Marelui Duce Pavel Petrovici şi al prinţesei Sophia Dorothea de Wurtemberg. A fost unul dintre cei mai enigmatici ţari ai Rusiei, cu o personalitate contradictorie.

Curând după naşterea sa, Alexandru a fost luat de la tatăl său de către bunica sa, Ecaterina cea Mare a Rusiei, care îl ura pe Pavel şi nu voia ca acesta să aibă vreo influenţă asupra educaţiei viitorului împărat. Alexandru Pavlovici a fost crescut de bunica sa, ţarina Ecaterina a II-a, care l-a alintat. Unele surse susţin faptul că ţarina pusese la cale să-l elimine pe Pavel din succesiune. Ambele tabere au încercat să-l folosească pe Alexandru în scopuri proprii, iar el a fost nevoit să se împartă din punct de vedere emoţional între bunică şi tată.

Marele Duce Alexandru îşi vedea părinţii foarte rar, un tată capricios şi o mamă care îl diviniza. Ecaterina l-a angajat pentru educaţia lui pe elveţianul La Harpe, un republican convins, care i-a insuflat lui Alexandru credinţa în atotputernicia legii şi ura faţă de despotism. Alexandru a împărtăşit principiile lui Rousseau, insuflate de tutorele său elveţian, şi tradiţiile autocraţiei ruseşti de la guvernantul său militar, Nikolai Saltikov.

Andrei Afanasievici Samborski, cel pe care bunica lui Alexandru îl alesese pentru educaţia sa religioasă, era un preot ortodox atipic, care trăise mult timp în Anglia şi care i-a învăţat pe Alexandru şi pe fratele său, Constantin, engleza. Alexandru a simpatizat cu revoluţionarii francezi şi polonezi. Aceste tendinţe contradictorii l-au însoţit pe tot parcursul vieţii şi s-au remarcat prin dualismul lui în problemele domestice şi militare.

Cu timpul, Alexandru a ieşit de sub tutela Ecaterinei şi a început să admire disciplina militară de la reşedinţa tatălui său de la Gatcina.