În orice ţară civilizată a fi judecător înseamnă vârful unei cariere profesionale, dar şi un loc foarte solid şi respectat pe scara socială. Este până la urmă mai mult decât o funcţie, este o demnitate care ar trebui să încununeze o viaţă de muncă. Ideea este şi aceea că nu este normal să ajungi judecător la vârste fragede, cum se întâmplă la noi, ca să nu o mai dăm după tufiş. Oameni care la nici 30 de ani au ajuns a împărţi dreptatea este puţin cam mult. Nu că n-ar stăpâni textul legii, dar mai este şi spiritul acesteia. Or, la această vârstă experienţa de viaţă lipseşte şi nu poţi cântări faptele într-o imparţialitate vecină cu precizia bisturiului unui chirurg. Chiar dacă nu tai în carne vie, „tai” în suflete şi destine. De aceea, a fi judecător într-o ţară normală este sinonim cu cinstea, morala şi probitatea profesională. Cu alte cuvinte eşti pus aproape întotdeauna deasupra oricăror îndoieli şi bănuieli. Eşti, dintr-un anumit punct de vedere, mai tare ca preşedintele S.U.A. De aceea, când Bill Clinton a fost chemat în faţa unui judecător el s-a făcut mic, pentru că era doar un cetăţean ca oricare altul. Iar „haina” de preşedinte şi-a lăsat-o la „garderoba destinului”. La noi, nu mai departe decât de câteva luni, în termeni neaoşi s-ar putea spune că „a căzut ghinionul”. Asta în jargon de vameş sau alţii asemenea lor, care sub umbrela unei demnităţi publice au de fapt „şpaga în sânge”. Căci în fond despre asta este vorba. Judecătorii Boloş şi Tripa de la Ineu sunt în această situaţie. Ultimul mai avea o lună până la pensie. Însă a fost suspendat pentru „trafic de influenţă şi mită”. O mie de lei şi 600 de euro l-au „demolat” profesional pe acest judecător. Celălalt magistrat, adică Boloş a pretins mită pentru a da soluţii favorabile în anumite procese pe care le judeca. A şi fost condamnată de către Curtea de Apel Timişoara la patru ani de închisoare. Într